Robert Licu, despre decăderea handbalului românesc la masculin, trăită din interior: Cum am ajuns foarte mici dintr-o forță a lumii și cum putem reveni în elită

Robert Licu (50 de ani) este unul dintre cei mai mari handbaliști pe care România i-a avut după 1990. A jucat ani buni în Bundesliga, a fost și în echipa națională care a câștigat ultima medalie la un turneu final, bronz la Campionatul Mondial din 1990.

După ce a agățat ghetele în cui, fostul tunar al primei reprezentative a intrat în atrenorat și a candidat chiar și pentru funcția de președinte al FR de Handbal, iar acum este antrenorul echipei feminine de handbal a Rapidului.

Interul dreapta provine din familia unui titan al handbalului românesc, regretatul Ghiță Licu – dublu campion mondial și dublu medaliat la Jocurile Olimpice -, astfel că de aproximativ 50 de ani mănâncă handbalul pe pâine.

Proveniți din familia unui mare campion, ați ajuns firesc la handbal. Cum au decurs primii pași spre acest sport?


De când m-am născut, am fost în sala de handbal. Am avut mingea tot timpul în casă, am avut exemplu (n.r. - referire la tatăl Ghiță Licu), am fost plimbat încă de mic prin clubul Dinamo la antrenamente. Tata avea un antrenor foarte dur, pe Oprea Vlase, care nu le dădea mult răgaz. Astfel, de multe ori, mama mă mai ducea pe la sală, ca să mă mai vadă și tata (n.r. - zâmbește). E greu de povestit pentru generațiile actuale, dar chiar asta era, cantonamente foarte lungi, de 8-9 luni cu echipa națională. Poate de aceea și rezultatele au fost pe măsura efortului, s-a muncit foarte mult. Domnul Vlase era recunoscut pentru faptul că este foarte dur, din istorisirea mamei nici la cununie sau la nuntă nu i-a lăsat decât pe câțiva din echipă să vină, câteva ore. Am fost crescut în familia asta a handbalului, mai tot timpul și vacanțele făcute pe la mare cu echipa națională, cu generația aceea care a câștigat de două ori Campionatele Mondiale, gen Gațu, Kicsid, Penu.

Dormea cu mingea de handbal în pat!

Stau și vă ascult și mi se face pielea de găină, de necrezut poate pentru mulți cei din handbalul de azi...


Nu aveam cum, aveam mingea în casă, asta trebuie să știe toți copiii. Îmi aduc aminte că aveam o minge de handbal, nici foarte veche, dar totuși jucată, care stătea lângă capul meu, lângă pernă și cu care mă jucam stând în pat. Și fiind mai mic, și fiind mai mare, aruncam în ușile de la apartament, făceam o întreagă nebunie prin casă. Deci am crescut cu mingea de handbal și sunt născut pe acolo, prin jurul terenului.

Nu vă certau părinții că dădeați cu mingea în uși, în geamuri?


Ba da, mai mult mama, pentru că tata nu prea era pe-acasă. Dar mă lăsa. Mai spărgeam câteva ceva, nu foarte multe, pentru că le mai dosea. Dar primul sport pe care l-am făcut nu a fost handbalul, ci înotul. Tata știa că e indicat să începi cu înotul, să te dezvolți puțin, astfel că am făcut vreo două veri. Aveam și ceva aptitudini, dar aveam o problemă cu apa care îmi intra în urechi, chiar și acum o am. Am renunțat destul de repede. Apoi, culmea, fiind la bunici, în Pantelimon, în vacanță, unchiul meu m-a dus la fotbal, a fost primul sport organizat la care am fost înscris, chiar dacă eu mergeam la tata la antrenamente, îi mai dădeam de gol și pe sportivi că nu fac toate flotările. Oprea Vlase nu-i putea număra pe toți, le mai număram și eu și îi dădeam de gol că n-au făut 100, doar 90 și ceva (n.r. - râde). Îmi spuneau să plec de acolo, să nu-i mai număr. Ca să revin, fotbalul a fost primul sport organizat, am avut un antrenor destul de bun, care m-a văzut înalt, destul de motric, mi-a ales postul de portar, chiar mi-a plăcut. Am început la Metalul, în paralel am ajuns și la handbal la Dinamo, o perioadă am mers la ambele, mai ales că se putea în vacanță.

Când aveați 5 ani, tatăl dumneavoastră câștiga titlul mondial cu România, în 1974. Aveți vreo imagine de la momentul respectiv?

Nu prea am, pentru că nici nu prea s-au transmis multe meciuri, cred că numai finala...

Nu întreb neapărat dacă ați urmărit vreun meci, ci dacă vizualizați revenirea naționalei în România, a tătălui, din postura de campion mondial?

Sincer, îmi aduc aminte de filme din meciurile contra Stelei, care erau pe teren afară. De la Campionatul Mondial din '74 nu-mi aduc aminte mare lucru, ci doar de modul cum au fost echipați, costumele pe care le aveau. În schimb, vizualizez Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976, s-au transmis și mai multe meciuri.

Tricoul-simbol din selecționata lumii

Când ați realizat că tatăl dumneavoastră este un nume uriaș în handbalul românesc?


Când am primit de la el un tricou cu numărul 4, după ce a fost selecționat în echipa lumii. Atunci mi-a spus: „Ai grijă de el, că acesta este echipamentul de la selecționata mondială”. Până atunci, nu am realizat mare lucru ce se întâmpla, rezultatele pe care le tot aveau erau absolut normale în casă. Nici nu era un lăudăros, era un tip mai tăcut, foarte puțin expansiv, introvertit. Dar la momentul respectiv am simțit că acel tricou înseamnă ceva. Și acum îl mai am pe undeva prin casă. Iar din momentul acela mi-am dorit și eu să ajung cândva să port acel tricou. Din fericire, acest lucru s-a întâmplat, este un lucru fantastic că am ajuns și eu să port un tricou în selecționata lumii.

„Am ajuns unde am ajuns datorită durității tatălui meu”

A fost greu să creșteți în umbra unui campion mondial? Ulterior, ați ajuns un mare jucător al naționalei României, dar, probabil că știți, sunt puține cazuri în care sportivi celebri au avut și urmași din familie la nivel de performanță foarte ridicat...

Într-adevăr, sunt foaret puțini, și aici trebuie să-i mulțumesc în primul rând lui. Tatăl meu a avut un mare merit în toată chestia asta. Poate mai mult de 90% dintre părinți ar spune că nu este în regulă și că nu este bine, dar el m-a tratat destul de dur, chiar mai dur decât pe ceilalți componenți ai echipei. Eram fiul lui și nu voia să dea niciodată impresia că aș fi favorizat, ci dimpotrivă. Atunci, am avut destul de suferit, am avut destule clinciuri cu el în ceea ce a însemnat antrenament mai târziu, după ce am crescut și am ajuns la echipa mare. Am avut perioade în care eram în contradicție, tocmai pentru că el voia foarte mult de la mine. Sunt sincer acum și spun că probabil niciodată nu aș fi ajuns unde am ajuns dacă nu mă trata așa. Dacă ar fi încercat să mă ajute cumva, poate m-ar fi împins către o chestie de normalitate. Așa, m-a împins către înalta performanță, m-a biciuit, ca să spun așa, iar asta m-a ajutat.

Mai devreme spuneați că loveați ușile, geamurile din casă cu mingea, mai târziu ați ajuns să spargeți porțile adverse. Ați fost „stângaci” de mic copil?

Da, nu m-a forțat nimeni, probabil că am semănat cu bunica, pentru că era stângace. La început, pentru că nu eram destul de puternic și jucam și la generații cu trei ani mai mari, am evoluat ca extremă dreapta. Mai târziu, fiind înalt și destul de motric, am fost trecut pe postul de inter dreapta. Am luat-o într-o ordine normală, nu am sărit etape.

Gol decisiv pentru finala mică de la CM

La 21 de ani, deja mergeați la un Campionat Mondial, ați și câștigat medalia de bronz, ultima a naționalei masculine la un turneu final. Ce vă mai aduceți aminte de la Mondialul din 1990?

Nu am jucat foarte mult, atunci era Marian Dumitru titular pe postul de inter dreapta, care era foarte bun. Dar atât cât am jucat, mi-am făcut datoria. Am avut o mare problemă la umăr, a fost nevoie de infiltrații ca să pot evolua, chiar înainte să înceapă Mondialul. Iar după am avut mari probleme, am avut nevoie de câteva luni ca să-mi revin. Și nu mi-am mai revenit, de fapt, toată viața, am avut o problemă la umărul de aruncare. Dar am rămas totuși cu niște amintiri. A fost meciul cu Suedia, decisiv pentru noi, aveam nevoie de egal pentru a prinde finala mică. Meciul mergea un gol noi, un gol ei, egal. La un gol pentru ei, când mai erau două minute, am fost introdus, mi s-a dat încredere pentru că ceva nu mergea. Am înscris golul egalizator, care de fapt ne-a dus în meciul pentru medalia de bronz. A venit în ultimele secunde și un gol al lui Maricel Voinea, dar deja toată lumea se bucura. Pentru mine a fost un moment de mare satisfacție, am fost în cărți. Apoi, i-am bătut pe sârbi destul de clar, am jucat bine și acolo, am dat ceva goluri, am evoluat chiar mai mult. Iar e de neuitat și acel meci, pentru că Iugoslavia ne tot bătea pe unde ne prindea, aveau o echipă fantastic de bună. Ultimele două meciuri chiar mi-au rămas întipărite, au fost cu cei mai grei adversari posibili.

În primii ani ați avut presiunea numelui tatălui, iar mai târziu faptul că ați evoluat pe un post cu mare greutate, ocupat înainte de legende precum Gheorghe Gruia, Marian Dumitru...

Așa era handbalul atunci. Am simțit la un moment dat presiunea, pentru că medalia de bronz era bună, dar nu era un rezultat de excepție, România era învățată cu medalii și mai prețioase. Sigur, azi ar fi un adevărat fenomen, ar ieși lumea pe stradă, atunci era o performanță bună, dar totuși de normalitate. Era și presiune, dar eram crescuți cu asta, era o situație normală. Mai încolo, când au început să lipsească rezultatele, simțeam mai mult presiunea, mai ales pe umerii mei, pentru că știți cum e, când nu ai rezultate, sunt de vină în primul rând cei care ies în evidență. Este adevărat, nici nu se vorbea atât de mult ca acum, se face prea mult caz pe presiune. Ce pot spune din punct de vedere al presiunii care m-a deranjat atunci, a fost un articol mai degrabă ca un atac la persoană, executat de un jurnalist mai apropiat de Steaua, care nu era într-o relație foarte bună cu tata. În acel articol spunea că nu am cei 7 ani de-acasă, ceea ce nu prea a fost adevărat, eu spun că îi cam am. Eram și mai tânăr, aveam vreo 20 de ani, iar atacul nu a avut nimic de-a face cu rezultatele mele din teren.

Motivele decăderii handbalului din România, la masculin, în anii 90

Până în 1996, România a fost în elită și în handbalul jucat de băieți. După aceea, am dispărut dintr-o dată, mai mulți jucători nu au mai venit la națională. Ce s-a întâmplat atunci?

Este o situație mult mai complexă pentru decăderea dramatică a handbalului la masculin și putem vorbi ore întregi despre asta. Dar cert este că mulți jucători au plecat în străinătate, într-un grup foarte mare. Cei mai mulți au ajuns în Germania, în special în ligile inferioare, în Franța, am pierdut practic cei mai buni jucători în anii aceia. Apoi, cei mai buni antrenori, tata, Radu Voina, toți au plecat. A fost un exod. La feminin, nu, pentru că era prost plătit la vremea respectivă în străinătate. Nici nu vreau să vă spun câți erau în Germania, în liga a treia, a patra, colegi de echipă națională. Ca istorie, acesta ar fi cel mai important aspect.

Condiții precare de pregătire la echipa națională!

Iar a doua problemă...


Nu aș vrea să supăr pe nimeni, dar și în '96-'97 au fost câteva decizii luate greșit. Antrenori care de multe ori nici nu știu cum erau numiți. Mă intrigă faptul că de au trecut aproape 25 de ani și exact problemele pe care Vali Ghionea le-a spus în urmă cu câteva săptămâni, bineînțeles mult mai grave, sunt și azi actuale. Ce însemna bilete de avion, de fapt nu le primeam, ne întâlneam în aeroport. Cei din Germania ne-am întâlnit, de exemplu, la Frankfurt să luăm biletele și nu erau. Și noi trebuia să fim în cantonament, pentru că peste câteva zile aveam joc. Bilete de avion, de tren, neplătite și așa mai departe. Cazări în hoteluri modeste, frig în săli. Păi să vă mai spunem că la Campionatul Mondial din Islanda am ajuns noaptea pe la 2:00 și a doua zi aveam meci la ora 14:00 cu Germania? Credeți că este normal așa ceva la un Campionat Mondial? Și vârful a fost, dacă pot spune așa, faptul că unii dintre noi s-au accidentat tocmai din cauza acestor condiții de pregătire, de deplasare. Dedu - foarte grav cu genunchiul, Prisăcaru - operație la cot, eu - ruptură musculară.

Nu le-ați spus celor de la Federație să schimbe ceva?

I-am rugat să îmbunătățească condițiile de joc, de antrenament, de cantonament, de deplasare și în primul rând să ne ofere niște asigurări de sănătate. Nefiind în Uniunea Europeană pe vremea aceea, nici asigurările din Germania nu puteau să ne suporte nouă problemele financiare. Când te accidentai pentru 3 luni, 6 luni, erai pe undeva la mila lor să-ți dea și ție ceva bani. Asigurările de acolo nu puteau plăti că tu te accidentai la națională. Noi am cerut ceva de genul acesta, federația a spus că așa ceva nu se poate, nu a luat-o în serios. Astfel, principalii jucători de la echipa națională am decis să nu mai venim.

Trist...

Cu vreo doi ani înainte, au luat tot așa o decizie, să schimbe toată generația, deși la lot erau jucători încă tineri, de 26-27 ani. Au fost niște decizii catastrofale. Îmi aduc aminte, tot așa la o calificare, au spus că schimbă toată generația și că vor juca doar cu sportivii din țară. Au renunțat la Toacsen, la Prisăcaru, la Răduță, la nume grele care activau în străinătate. De afară m-au mai chemat doar pe mine și cred încă un jucător. Așa ceva ni s-a părut aberant. Băieții nu aveau 30 de ani sau mai mult, să spui că renunți la ei, erau jucători tineri. Așadar, atunci am renunțat în bloc la echipa națională. Cinci-șase jucători din primul șapte, ei au spus că vor miza pe ceilalți și clar că nu aveau cum să mai facă rezultatele. Atunci, handbalul a avut o cădere și mai mare.

Ultima ocazie de a obține o medalie la Mondial: am condus Franța la 7 goluri și am pierdut!

Ne-am dus practic în cap și nu ne-am mai revenit. De atunci am mai avut două calificări la Campionatele Mondiale, fără a rupe însă gura târgului și cam atât...


Și acele calificări au fost norocoase, mai ales cea cu Rusia (n.r. - pentru Mondialul din 2011, când România a câștigat la cinci goluri în deplasare după ce a pierdut la patru goluri acasă). Se întâmplă destul de rar astfel de răsturnări. Dar foarte bine că a fost. Și acolo unde am fost ne-am cam făcut de baftă. În 1993, am avut ultima șansă la medalie, vestitul meci cu Franța, pierdut în ultimele șapte minute (scor 22-23 în grupă). Dacă l-am fi câștigat, probabil că am fi jucat o finală. Dar și atunci s-au făcut o serie de greșeli, am fost un colectiv tânăr, s-a renunțat destul de ușor la anumiți jucători care încă mai puteam. Cel mai bătrân era Costică Neagu, care avea 26 de ani. Din cauza lipsei de experiență nu am putut noi să luăm medalie atunci.

Atunci apăruse acea echipă a Franței fascinantă, cu celebrul Jackson Richardson...


Da, dar îi bătusem cu o lună înainte la 9 goluri diferență, ne știau de frică. Și la Campionatul Mondial i-am condus cu 7 goluri, aveam ascendent moral asupra lor și acea forță interioară, eram o națiune care avea putere în handbal, iar lumea se cam temea de noi. Dar acel meci ne-a terminat, așa s-a scris istoria. Apoi s-au luat decizii generale eronate la nivel de federație. S-a văzut acolo că nu mai era o organizare atât de bună ca în anii dinainte de 90.

Ca să facem trecerea și spre actualitate, ați spus că problemele din anii 90 le-ați revăzut și în zilele noastre. Ne mai revenim vreodată?

Așa cum arată situația azi, NU! O altă greșeală, chiar până de curând: cu 6-7 ani în urmă, lumea tot trăia cu impresia că noi suntem încă aceia care am fost. De abia în ultimii ani am început să ne dăm seama că noi nici nu mai contăm pe acolo. Chiar nu mai contăm! S-a dovedit și acum. Dacă jumătate din țările care sunt înscrise la Federația Europeană s-au calificat la Campionatul European, iar noi nu reușim să mai ajungem acolo nici așa, este clar că nu mai contăm în lumea bună a handbalului. Problema este să identifici unde ești, asta am spus-o atunci când am candidat acum 9 ani la funcția de președinte a federației, contra domnilor Gațu și Marinescu, cu asta am început atunci discursul. Și încă atunci nu ne trezisem. Le-am spus că trebuie să identificăm unde suntem.

Și ce să facem?

Recunoaștem că suntem pe nicăieri pe harta asta (n.r. - referire la masculin)? DA! Dacă recunoaștem, este bine. Unde vrem să ajungem? Vrem să mai ajungem vreodată campioni mondiali? DA! Care sunt pașii, cât de mare este distanța și ce trebuie să facem? Evident, era nevoie de o strategie, de o viziune, lucru pe care l-am spus acum, când am candidat a doua oară (n.r. - 2018, contra lui Alexandru Dedu și a Narcisei Lecușanu). Este vorba despre o viziune aici și de faptul că trebuie să pui suflet în chestia asta. Nu merge cu povești! Pui suflet, pui cunoștințele tale? Atunci, da, poți! Nu pui suflet, nu pui cunoștințele tale, nu-ți vezi decât interesele scurte, alea până la vârful bocancului? Nu o să ajungi niciodată acolo unde eventual am putea să mai accedem!

Ce trebuie schimbat în handbalul românesc

Ce perioadă de timp ne trebuie pentru a fi din nou în lumea bună?


Probabil că în vreo 10 ani, dar numai dacă începem acum, dacă avem o viziune, dacă ne ținem de ea, dacă investim bani. Trebuie suflet pus acolo! Nu merge fără să vrei să faci ceva pentru handbalul ăsta. Normal că și pentru tine faci, dar trebuie să faci și pentru ceilalți, pentru jucători, pentru antrenori. Îmi pare rău că am avut dreptate, dar trebuie să crească niște antrenori din rândul nostru. Nu am nimic împotrivă, să vină antrenori și de afară, dar să fie sută la sută conectați la ce înseamnă handbalul românesc. Dar asta este foarte greu, pentru că îți ia foarte mult, trebuie să stai aici zi de zi. Și atunci, trebuie să înțelegi mentalitatea, să înveți limba. Am mai spus, în Germania nu te primește dacă nu știi limba ca antrenor. Nu sunt antrenori în Germania care nu știu limba. Înveți limba, înțelegi mentalitatea, înțelegi glumele, te încadrezi în societate. Nu merge să vii aici, iar după doi ani să nu știi să spui nici mulțumesc în limba română. Nu vreau să critic, dar mi s-a confirmat și zilele astea. Sunt și cazuri pozitive. De exemplu, Mauri (n.r. - antrenor cu portarii la loturile naționale), pe care îl știu de când era jucător, este un exemplu pozitiv. A început să vorbească românește, se vede că este implicat, pune suflet, din păcate este locul unde am avea cea mai puțină nevoie, școala de portari încă mai funcționează în România. Dar este un exemplu pozitiv și așa trebuie să se întâmple și cu ceilalți care vin din afară și vor să se implice.

Totuși, se practică și la alte naționale să fie antrenate de un străin...

Spuneți-mi unii care au adus numai antrenori străini și au ridicat handbalul doar cu respectivii. Care este națiunea aceea? Știu cum au crescut egiptenii pe lângă noi. Îi băteam când și cum voiam, iar acum ne bat ei cum vor. Au adus un antrenor neamț, a stat până la 2-3 ani, după care au încercat ușor-ușor să-i bage pe antrenorii lor. Mai vedeți acum la Egipt, la Tunisia că sunt antrenori de altă naționalitate? Ai nevoie de o masă de antrenori pentru a ridica o națiune. Cu un antrenor, cu doi, nu ai cum.

Ați încercat să deveniți președinte al Federației Române de Handbal. Nu mulți au fost cei care au accesat programul dumneavoastră...

Mi-a părut foarte rău. Cred că sunt mulți care regretă acum, sunt foarte mulți. Dar asta este doar o constatare.

Ați revenit în antrenorat, cum e în handbalul feminin?


Nu sunt mari diferențe, dar este tot handbal. Poate nu se joacă în așa de mare viteză, nu e multă forță, dar trebuie spus, mai ales la nivel internațional, handbalul feminin s-a apropiat foarte mult de cel masculin. Și ca spectaculozitate, și ca viteză, și ca îndemânare a sportivilor. Erau diferențe mari în urmă cu 20 de ani, acum s-a redus mult. Este clar altceva să lucrezi cu fetele, avantaje și dezavantaje, dar în principiu tot handbal e, aceleași principii sunt, nu se schimbă nimic.

„Cine truchează meciuri pentru pariuri trebuie exclus din viața sportivă!”

Cred că am putea discuta ore întregi, dar în final aș vrea să vă întreb despre fenomenul pariuri sportive. Cum îl percepeți?

Ca să fiu sincer, nu am intrat în viața mea într-o agenție de pariuri. De ce? Pentru că din principiu evit lucrurile care sunt interzise sportivilor, antrenorilor de înaltă performanță, așa am fost crescut. Poate că aș fi intrat de curiozitate, am înțeles că sunt niște cote, etc. Țin minte că pe vremuri, când eram mic, mai intram la pronosport cu unchiul meu, care era împătimit. Când am fost la CSM București, s-a zvonit despre un meci al echipei mele că a fost cumva sub influența jocurilor (n.r. - este vorba despre un meci cu Steaua din 2013, care s-a terminat egal). Și am spus că trebuie luate cele mai dure măsuri, după părerea mea excluderea din viața sportivă a celor care au fost implicați, dacă se dovedește așa ceva. Am fost chemat inclusiv de președintele Gațu, i-am spus direct, sunt cel mai interesat să se afle, faceți anchetă la sânge, dacă sunt prinși, rași.

Pe de altă parte, pentru omul de rând, fenomenul pariurilor sportive crește, îi sporește interesul pentru a urmări competițiile.

De acord, creează și asta o emulație, ajută într-un fel, vin și reclame, sunt destule echipe în lume care sunt sponsorizate de case de pariuri, nu am nimic împotrivă. Face parte din jocul modern, face parte și din handbal, nu ne putem lipsi de el. Problema este ca noi, cei implicați în fenomen, să nu ne jucăm cu focul și să nu fim implicați noi direct. Este clar că sunt foarte mulți suporteri care sunt interesați, care joacă zilnic, care sunt informați zilnic, accesează site-urile, merg în casele de pariuri. Este ca și mass-media, un lucru de care nu ne putem lipsi azi. 


Interviu realizat de Marius HUȚU

Fotografii: sportpictures.eu

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!

Case de pariuri online legale recomandate

Înregistrează-te gratuit pentru a primi cele mai noi ponturi