Naționala României în șapte cuvinte rostite de scriitorul Radu Paraschivescu: Lehamite. Neputinţă. Mediocritate. Plictiseală. Deziluzie. Suficienţă. Amatorism

Radu Paraschivescu (58 de ani) este unul dintre cei mai buni analiști sportivi din mass media românească. Dincolo de pasiunea pentru sport, Radu e un scriitor cunoscut, cu un accentuat simț al umorului și care folosește o ironie fină, având peste 20 de titluri în portofoliu, printre care Efemeriada (2000), Bazar bizar (2004), Fanionul roşu (2005, Premiul „Ioan Chirilă” pentru cea mai bună carte de sport a anului), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (2007), Cu inima smulsă din piept (2008), Maimuţa carpatină (2013), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (2015), România în 7 gesturi (2015), Două mături stau de vorbă. Scene românești (2018).

Deschide cont și joacă acum la pariuri sportive cu un super bonus de bun venit!

Scriitorul Radu Paraschivescu (foto jos, la Gala Premiilor AFAN 2016, unde a primit premiul de cel mai bun jurnalist de presă scrisă) e și analist sportiv la DigiSport, traducător și coautor a două lucrări de referință din literatura sportivă (Enciclopedia Larousse a fotbalulului și Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus peste 100 de cărți din autori englezi, americani, canadieni și francezi. A colaborat la Prosport și Observator cultural. A deținut sau mai deține câte o rubrică la Idei în dialog, Cuvântul, Evenimentul zilei și Gazeta sporturilor. Publică ocazional în România literară, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc. (Sursa: ro.wikipedia.org).

E fotbalul jucat în România un bazar bizar?

Bazar nu ştiu dacă este, însă bizar e cu siguranţă. Să nu uităm că în fotbalul ăsta s-au întâmplat şi se întâmplă lucruri greu de găsit prin alte părţi: un fotbalist joacă pentru două echipe în aceeaşi etapă, un arbitru conduce la centru două meciuri în aceeaşi etapă, un jucător e dat afară fiindcă a marcat împotriva unei echipe în faţa căreia ar fi trebuit să se abţină, echipa care face o sumedenie de transferuri trei ani la rând ratează titlul de trei ori la rând, antrenorul în acte e X (fiindcă are licenţă), iar cel care îndeplineşte rolul pe bancă e Y (care nu are licenţă), ceea ce nu-l împiedică pe Y să apară la toate interviurile şi pe X să devină invizibil, campionatul se încheie fără să se ştie cine e campioană fiindcă n-am primit încă răspunsul de la TAS etc. Te invit să recunoşti că avem un fotbal bizar. Mă feresc să-l leg de ideea de bazar, fiindcă într-un bazar miroase în general frumos. La noi mai degrabă pute.

Un nesimțit din fotbal: Ioan Niculae

Realizează, te rog, un Top 5 al nesimțiților din fotbalul autohton!

Topurile sunt relative, indiferent dacă vorbim de cărţi, balade rock sau nesimţiţi din fotbal. Sigur, e facil să arăţi cu degetul, mai ales că ai de unde alege. Mai interesant ar fi de aflat cum s-a fisurat buna cuviinţă (şi) în fotbal, care sunt bolile de sistem care au făcut posibilă apariţia personajelor discutabile sau dubioase din toate domeniile, inclusiv din fotbal. Însă fiindcă îmi ceri nume, n-am încotro şi trebuie să livrez. Nu cinci. Unul singur, dar bun: Ioan Niculae. 

Ai adunat o mulțime de perle în catalogul tău. Cărui om de fotbal i-ai da un premiu pentru cele mai „prețioase” perle? Ce perle te-au distrat cel mai tare (dacă îți amintețti una, două, trei...)?

Sigur, cuvântul „perlă” trebuie pus între ghilimele. Conotaţia lui e parodic-pozitivă. Mi se pare mai corect să numim aceste rostiri „eructaţii neuronale”, indiferent de rostitor. Sigur, recolta e spectaculoasă. Redau la întâmplare câteva bucăţi: „Mulţi ne vedeau în a doua şi chiar în a treia jumătate a clasamentului” (Marius Niculae); „Vreau să-mi pun calităţile în sânul echipei mele de club” (Adrian Mutu); „După acest rezultat, calificarea este şi posibilă, şi imposibilă” (Dorinel Munteanu); „Acum, după aceste rezultate, ar fi un miracol ca echipa naţională să nu se califice” (Ioan Timofte); „Ianis are amândouă picioarele şi sunt la fel” (Gheorghe Hagi).

“Maimuța carpatină” are un corespondent în fotbalul de la noi?

Întâi şi-ntâi, să ne dumirim ce înseamnă „maimuţa carpatină”. Sintagma asta nu e un atac la fibra naţiei, cum ar putea bănui rău-credincioşii. Maimuţa carpatină îl denumeşte pe românul care imită fără să filtreze tot ce vede pe afară şi crede că i se potriveşte şi lui. În fotbal e plin de asemenea manifestări. A ridicat Kakà o dată un deget spre cer, l-au urmat mii de fotbalişti (din toată lumea, nu doar din România). A ţinut Totti un deget în gură după un gol, l-au imitat 300 de băieţi care nu aveau copii mici şi ale căror soţii (prietene) nu erau însărcinate. A vârât X mingea sub tricou o dată, l-au maimuţărit alte câteva sute de băieţi. În România maimuţa carpatină apare însă în toată splendoarea ei abia când vezi fotbalişti români ortodocşi închinându-se aidoma catolicilor. Fiindcă aşa au văzut la televizor în Spania sau în Italia şi li s-a părut şic. Băieţii n-au aflat că ortodocşii se închină altfel decât catolicii.

Naționala România în 7 gesturi sau în 7 cuvinte...

Lehamite. Neputinţă. Mediocritate. Plictiseală. Deziluzie. Suficienţă. Amatorism. (Şi să ştii că mai aveam.)

O singură cerință: Să fie lăsat să trăiască fără Gigi Becali!

Nu pari prea destins când intră Gigi Becali în emisiunile de sport la care ești invitat. Crezi că Gigi Becali e un rău necesar în fotbalul românesc? Am putea trăi fără el? I se potrivește titlul uneia dintre cărțile tale de perle, „Noi vorbim, nu gândim”?

E o impresie falsă, povestea stă cu totul altfel. Sunt peste zece ani de când am declarat public că pentru mine acest domn nu există. Neexistând, nu pot scrie despre el şi nu pot intra în dialog cu el. Simplu. Când vorbeşte cu cei din studioul în care mă găsesc întâmplător şi eu, cred că ştie deja că poate conta pe indiferenţa mea deplină. E dreptul dumnealui să mă laude, să mă înjure, să mă calomnieze sau să mă adore, reacţia mea va fi aceeaşi: tăcere adâncă. N-au decât să stea alţii de vorbă cu el, să scrie despre el, să-l întrebe ce părere are despre Constanta lui Planck sau despre misterele eleusine. Pentru mine omul în cauză nu există. E felul meu de-a mă proteja şi nu pretind să-mi împărtăşească nimeni punctul de vedere şi atitudinea. Înţeleg că există argumentul rating-ului, înţeleg tot ce mi se spune cu privire la importanţa acestui personaj în fotbalul nostru. Cer doar să fiu lăsat să trăiesc fără el. Atât şi nimic mai mult. 

Ești fan Poli Timișoara. Cu ce echipă din Timișoara ții acum și de ce?

Am prins momente glorioase cu Poli. Un 4-1 cu Steaua lui Liţă Dumitru, Marcel Răducanu , Tudorel Stoica, Sameş şi Iordănescu în 1978 la Timişoara, un 2-0 cu Atletico Madrid în 1990 în Cupa UEFA etc. Am prins, nu-i vorbă, şi zile urâte, cu meciuri pe care aş vrea să mi le şterg din memorie. Acum simpatia mea merge spre Politehnica ASU (rog să nu se spună Poli ASU, e greşit), echipa suporterilor. Cu unii dintre aceşti suporteri mă mai întâlnesc când am drum prin Timişoara. Romantismul lor e reconfortant, dar ştiu şi ei că o echipă nu poate rezista doar cu oxigenul poeziei. E nevoie de bani, adică de un sponsor fără cazier. Oricum, am acasă, pe umeraş, tricoul de joc al Politehnicii ASU. (Pentru onestitate absolută, să adaug că pe umeraşul de alături am tricoul Ripensiei, primit în dar de la unul dintre conducătorii ei cu trei ani în urmă.)

Secretul croaților: mor cu adversarii de gât!

Simpatizezi cu fotbalul sârb, croat, muntenegrean... Ce zici de performanța Croației? Se poate spune că au jucat „cu inima smulsă din piept”? Când îi mai vedem și pe ai noștri jucând așa? De ce ei pot, iar noi nu mai putem?

E o simpatie veche, de proximitate geografică. Am trăit o vreme în Banat şi am văzut mult fotbal la televiziunea vecinilor (pe atunci iugoslavi). Ţin minte şi acum nume de jucători care nu ştiu dacă le spun ceva muntenilor sau moldovenilor, dar ştiu că pe mine mă încântau. Un Milos Sestić, un Rajko Janjanin, un Danilo Popivoda, plus alţii şi alţii. Interesant e că puteam să-i văd şi pe cei care jucau în Occident, iugoslavii erau permisivi la capitolul ăsta. Şi uite aşa am contribuit şi eu la o confuzie primejdioasă: tot ce vedeam la televiziunea vecină – filme, concerte rock, meciuri – era ceva „de la sârbi”. Ni se părea, neghiobi ignoranţi ce eram, că „sârbi” era prescurtarea de la „iugoslavi”. Astăzi ştim că nu-i aşa. Iar eu am motive să bănuiesc că detenta fotbalului croat ţine şi de nişte revanşe istorice pe care vor să le ia croaţii în faţa tuturor celor care i-au confundat cu marii lor duşmani. Sigur, e o explicaţie mai degrabă literară a succesului lor. Ei joacă, vorba romanului meu, „cu inima smulsă din piept” fiindcă au conştiinţă de fotbalişti profesionişti. Cu toată corupţia din Croaţia şi din fotbalul croat, cu toate meciurile virusate de pariuri, cei care fac pasul afară sunt serioşi şi pun osul. (Iar impresarii lor îmi fac impresia unor tipi pe care nu-i interesează doar tunurile, ci şi propulsarea unor valori netrucate.) Rar vezi pe cineva că dă greş. A, pot să aibă zile proaste, un minus de formă, o criză de inspiraţie. Sigur. Dar neseriozitate n-o să vezi. Uită-te la Vrsaljko, la Modrić, la Perisić, la Lovren, la Rakitić, la Mandzukić, la toţi. Cu toate hibele şi scăpările lor, mor cu adversarul de gât. Şi uită-te la ce echipe de club joacă. Pentru comparaţie, fă acelaşi exerciţiu cu ai noştri şi vezi ce-ţi iese.

„Lupescu a pozat în cavaler pe cal alb, după ce a fost în oastea lui Mircea Sandu”

De ce crezi că a pierdut Lupescu alegerile de la FRF și de ce crezi că a câștigat Burleanu?

Pe de o parte, Lupescu a pierdut fiindcă a pozat acum în cavaler pe cal alb, după ce a fost o vreme în oastea lui Mircea Sandu. Fiindcă s-a înconjurat de oameni ai fostului preşedinte sau de oameni rău văzuţi în teritoriu. Fiindcă a trădat sindicalismul şi a ales o funcţie în cadrul FRF (iar trădările se şterg greu din minte). Fiindcă a avut o campanie făcută în pripă. Fiindcă a crezut că numele şi apartanenţa la o generaţie valoroasă pot să aducă voturi de la sine. Pe de altă parte, Burleanu a câştigat fiindcă a organizat alegerile. Fiindcă a fost mai abordabil (direct sau prin subordonaţi) pentru votanţii din Zalău sau din Focşani. Fiindcă le-a făcut cadouri mai mici sau mai mari. Şi fiindcă şi-a îndeplinit o parte din promisiuni, ceea ce a acoperit întru câtva făgăduielile neonorate, verbiajul de învăţământ politic în noua limbă de lemn şi inaderenţa la fotbal a câtorva dintre colegii dumisale. Între ei doi, eu unul aş fi dat cu banul. Şi aş fi sperat să nu cadă niciodată la loc pe pământ, să rămână undeva în aer. 

Încheiem cu un gând optimist privind viitorul fotbalului nostru?

Depinde cum te uiţi. Din punctul meu de vedere, gândul optimist e următorul: după ce fotbalul românesc va dispărea, vom avea mai mult timp liber.

Credit foto: Vladimir Pesnya / Sputnik/ Hepta / Sport Pictures

Descoperă top 5 case de pariuri online recomandate

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!

Case de pariuri online legale recomandate

Înregistrează-te gratuit pentru a primi cele mai noi ponturi