Interviu cu Orac, omul care a bătut Inter Milano și Hamburg: Lumea mă ia peste picior pe stradă din cauza situației de la Dinamo. Au greșit cu Bratu, iar politica de transferuri a fost dezastruoasă!

Costel Orac (59 de ani) a fost unul dintre cei mai buni atacanți ai fotbalului românesc în anii 80, o extremă stânga clasică, rapidă, cu o bună tehnică în regim de viteză. Multe dintre prestațiile sale, ca și golurile marcate în acea perioadă, au rămas în antologia fotbalului dinamovist, cu atât mai prețuite astăzi, când gruparea alb-roșie este foarte departe de performanțele de atunci.

Explică-mi care e numele tău corect?

În acte sunt Oracă. Și eu, și toată familia mea. Primele dăți mi-a apărut în ziare numele scris corect, însă apoi a fost scris în mai multe rânduri Orac, și așa s-a împământenit. Înainte de 1989, generalul Nuță îmi sugerase să-mi schimb numele în acte, că nu o să mă mai cunoască lumea.

Unde ai copilărit?

Fiind gălățean, am locuit undeva pe principala arteră a orașului, pe-atunci Bulevardul Republicii, azi numindu-se Strada Domnească. Nu departe se afla și singurul stadion funcțional din acea vreme, numit Portul Roșu, unde aveam să încep să practic fotbalul în mod organizat.

Jucai fotbal de mic?

Da. Deși locuiam la bloc, aveam acolo o curte măricică, unde băteam toată ziua mingea. Printre partenerii de joacă aveam și vecini mai mari, unii dintre aceștia ajungând chiar să facă fotbal de performanță, precum Romulus Leca - a jucat la Jiul, în Divizia A, pe-atunci însă el fiind la juniori. Nu departe de mine locuiau Tudorel Stoica și Romulus Chihaia. Trăiam într-un cartier în care sportul era la putere.

Ai făcut și vreun alt sport mai serios?

Da, tenis de câmp. De fapt, cu el am început și l-am practicat cam doi ani în paralel cu fotbalul, până am decis să mă axez doar pe cel din urmă. Antrenorul pe care îl aveam a încercat să mă determine să nu mă las, pentru că eram stângaci și la acea vreme eram printre puținii care dădeam reverul cu ambele mâini. Însă nu mai puteam să le fac pe amândouă.

Când ai rămas doar pe fotbal?

După vârsta de 10 ani.

Cum ai ajuns să faci fotbal organizat?

Am fost luat din curtea blocului. Aveam acei vecini de care pomeneam, jucau la Politehnica Galați, devenită mai târziu CSU Galați. Și venise să-i vadă un antrenor de la Centru, care m-a ochit atunci și pe mine, spunându-mi că, dacă vreau să fac fotbal, pot veni din ziua următoare la antrenamente. Numele acestuia - regretatul Justin Apostol, care în anii 40 apărase poarta echipei naționale. Un om care practic mi-a ghidat destinul. De altfel, generațiile de-atunci am fost niște norocoși, pentru că la Galați de fotbalul juvenil s-au ocupat niște oameni foarte pasionați, care aveau în spate și cariere remarcabile. I-aș mai pomeni aici pe Zoltán Dávid și Guță Tănase, de asemenea foști internaționali ai României.

Coleg cu Majearu la Galați

Colegi mai de marcă din generația ta?

În primul rând, Mihail Majearu și Nicușor Vlad.

Ai jucat tot timpul extremă stânga?

Da. Am fost un jucător destul de rapid, cu tehnică bună în regim de viteză. Spre finalul carierei am jucat mai la mijloc, conducător de joc.

Când ai debutat la echipa mare a lui FCM Galați?

La FCM am ajuns în 1970, iar în echipa mare am debutat în ediția 1975-76, când am și promovat în Divizia A, sezonul următor debutând astfel în primul eșalon. Erau în echipă pe-atunci, printre alții, Morohai, Ion Ionică, Nicu Ion, Hagioglu, Țolea, mai toți gălățeni.

Cum s-a transferat la Dinamo

La Dinamo cum ai ajuns?

Ulterior am aflat că fusesem monitorizați de cei de la Dinamo, și eu, și Majearu, și Vlad, cu un sezon înainte de a ajunge la ei. Le-am și dat gol în meciul de la București, deschizând scorul, după care au revenit și ne-au bătut cu 3-1. Vasile Anghel a fost cel care a venit să discute cu noi și m-a convins și pe mine, și pe Vlad, să venim la Dinamo. Atunci când am discutat, i-am sugerat să îl ia și pe Majearu, la care ne-a spus „Ce, sunteți nebuni? Chiar vreți să-mi pun în cap tot Galațiul?”. Până la urmă, a plecat și el, după cum se știe, la Steaua însă.

Cum te-ai adaptat?

Când am ajuns noi acolo, antrenor principal era Valentin Stănescu și secund Nicolae Dumitru „Nicușor”, iar sezonul următor nea Tinel a plecat la echipa națională, rămânând principal nea Nae. Am fost foarte bine primiți. Cred că a contat mult și faptul că atât eu, cât și Nicușor jucasem pe la echipele naționale de juniori, de tineret, așa că nu eram chiar niște necunoscuți. Astfel, ne-am adaptat destul de repede și am devenit titulari.

Cu cine erai mai prieten în afara concitadinului Nicușor Vlad?

În primul meu sezon, nu pot spune că erau prietenii prea mari. Dar apoi am format un grup mai unit, de vreo 8-9, fiind aproape zi de zi unii cu alții, mai ales că pe-atunci se stătea cu lunile în cantonament. Când aveam timp, mai ieșeam la câte o terasă, adesea și însoțiți de familii. Nu era ca acum, când clubul strânge echipa ca să sudeze mai bine relațiile. O făceam noi singuri. Păi eram eu, Dinu, Dudu Georgescu, Augustin, Țălnar, Dragnea, Stredie, regretatul Stănescu…

Altă viață la Dinamo față de FCM Galați, nu?

Din punct de vedere competițional, categoric. Aici trăgeam la trofee, jucam în cupele europene, aveam porți deschise spre loturile reprezentative. Ca remunerație însă, nu eram cu mult peste alte cluburi din Divizia A. Eram angajați ca ofițeri și aveam acea indemnizație de efort. Prime luam doar la unele derby-uri cu Steaua și mai aveam parte de unele premieri în cazul câștigării unor trofee. La alte cluburi însă acele prime speciale erau mult mai dese. Noi compensam cu faptul că mergeam prin străinătate și mai aduceam câte ceva de-acolo. Așa că, să nu-l mâniem pe Cel de Sus, chiar dacă nu se câștiga ca acum, nu cred că este vreunul dintre colegii mei care să spună că nu a dus-o bine din punct de vedere financiar. Mi se dăduse și grad, în 1989 trecând în rezervă la gradul de căpitan.

Derby-urile Dinamo - Steaua

Cum era atmosfera înainte și în timpul meciurilor cu Steaua?

Nu prea era nevoie să se facă înainte cine știe ce ședințe cu noi. Motivați eram din oficiu de rivalitatea care se transmite din generație în generație. De asemenea, chiar dacă pe-atunci nu exista acest studiu video de astăzi, noi ne știam foarte bine cum jucăm, întâlnindu-ne de-atâtea ori și în meciurile directe, dar și pe la loturile naționale, așa că nu mai existau secrete. Iar cei de-atunci nu prea aveam probleme de psihic, deoarece conștientizam că eram sportivi, având șansa să facem ceea ce ne place și să mai și ne câștigăm astfel existența. E adevărat, antrenorii mai încercau înaintea unui asemenea meci să ne atingă coardele sensibile. Însă cei din conducerea MI, nu. Ei, din când în când, așa cum am spus mai înainte, mai veneau cu câteun stimulent financiar. Iar meciurile în sine erau o nebunie, cu stadioane arhipline, atâtea orgolii și tenisiuni, așa că nu aveai cum să nu dai tot ce puteai mai bun.

Te întreb și pe tine despre acele momente inedite trăite în finala Cupei din 1988, după ce au plecat de pe teren cei de la Steaua.

Da, așa e. Rar trăiești asemenea momente pe un teren de fotbal. Nici cei din FRF nu știau ce să facă, deși regulamentul era clar. Le-a fost teamă să ne înmâneze Cupa, și atunci am fost nevoiți să ne-o luăm noi. Asta până a doua zi, când se știe ce decizie a venit de sus.

Despre marea victorie cu Inter Milano

Tu chiar ai avut momente de mare anvergură în cupele europene, jucând meciuri istorice în care ai și marcat goluri antologice. Primul care îmi vine minte este acel retur cu Inter, la București, când în cele 30 de minute de prelungiri ați întors scorul de la 1-2 la 3-2, izbutind să vă calificați. Înainte de a-ți da cuvântul, vreau să mai reamintesc că TVR de-atunci nu prevăzuse prelungiri, așa că după minutul 90 a întrerupt transmisia, iar porțile stadionului au fost luate cu asalt de sute de microbiști din împrejurimi.

Și așa stadionul era arhiplin. Da, a fost un meci special pentru mine. Era prima oară când soția mea venise la stadion în București. Încă nu aveam locuință în Capitală. Și a sosit direct de la Galați cu câinele, un boxer, și cu niște prieteni. Nu avea nici bilete, au trecut prin multe aventuri ca să poată intra. Abia după meci am aflat de toate astea, căci nu-mi spusese că va veni. Meciul a fost într-adevăr de mare intensitate. Făcusem la Milano 1-1, în tur. A fost 1-1 după 90 de minute și au urmat prelungirile, în care au marcat ei primii. Însă, așa cum spuneai, am întors rezultatul, 3-2, ultimul gol fiind marcat de mine. Iar cu vreo trei minute înainte de final am avut și penalty, pe care tot eu l-am ratat. Dudu Georgescu, cel care le executa de obicei, ieșise accidentat, iar al doilea la rând, Mulțescu, fusese cel faultat în careu și era acea cutumă conform căreia cel implicat nu bătea. Când am văzut că nu se hotărau, fiind mai tânăr și cum la Galați eu bătusem aceste lovituri, am luat mingea și am șutat. Bordon însă m-a ghicit și a respins. Nu-ți spun ce momente am trăit în acele minute de final, când mă gândeam că dacă marchează italienii o să se spargă toate în capul meu.

Puteați să închideți jocul dacă intra mingea șutată de tine din acea lovitură liberă, de undeva din 18 m, după ce Țălnar ți-a săltat-o printr-o săritură cu ambele picioare.

Era minutul 89. Acea lovitură are un istoric mai aparte. În acel an, Dinamo făcuse pregăriri în Spania. Eu am lipsit, fiind atunci cu lotul olimpic prin Grecia. Acolo ei au jucat cu o echipă poloneză, de la care au „furat” acea execuție. Iar Țălnar, pe moment, nu și-a mai adus aminte că nu fusesem atunci cu ei, așa că a făcut acel salt cu mingea, convins că știam despre ce e vorba. Mi-a pus-o și prost, pe dreptul, eu fiind stângaci. Însă am intuit ce trebuie făcut și am prins acel voleu, mingea s-a dus bine, dar Bordon a scos-o de sub transversală.

Mi-amintesc că aveai un șut penetrant, loveai mingea corect.

Da. Eu cam băteam toate cornerele, loviturile libere din zona mea de acțiune. Le mai spuneam celor pe care îi antrenam că eram cam singurul care executam cu exteriorul loviturile de colț de pe partea stângă.

Marea calificare cu Hamburg

Revenind la acele meciurile istorice din cupele europene, așa a fost și dubla cu Hamburger SV. Vă gândeați înainte că i-ați putea scoate?

Nici nu visam. Erau deținătorii en-titre ai Cupei Campionilor Europeni, campionii Germaniei, aveau o mulțime de internaționali etc, etc. Speram să nu ne facem de râs. Însă când am văzut în teren că se poate, ne-am dezlănțiut. La București, când am bătut cu 3-0, Augustin a dat primul gol din centrarea mea și totodată eu l-am marcat pe al treilea. I-am dat și lui Lică o pasă de gol la 3-0, nematerializată. Înaintea returului însă, nu mai credeam că puteam pierde calificarea. Așa că, atunci când ei refăcuseră handicapul, ne-a străfulgerat ideea pierderii calificării, acela fiind, cred eu, momentul care ne-a trezit și am reușit apoi să marcăm de două ori.

Altă prestație bună a voastră, chiar dacă nu v-ați calificat, a fost la semifinala cu Liverpool.

Mai ales la Liverpool am făcut un meci bun, Augustin ar fi putut deschide scorul, când a scăpat singur cu portarul și a tras în bară. Au fost și acele evenimente când Souness i-a rupt maxilarul lui Movilă și nu a luat nici măcar cartonaș galben, în timp ce Andone, care nu primise vreun avertisment, dar pentru că a scris nu știu ce observatorul în raport despre el, nu a avut voie să joace în meciul retur. Iar din teren am simțit că arbitrajele înclinau spre ei. Oricum, era o echipă puternică, așa că, atunci când mai aveam parte și de asemenea tălpi, nu puteam trece mai departe. A mai fost și vremea aia ploioasă de la meciul retur, clar favorabilă lor.

Aveai emoții când jucai împotriva unor fotbaliști cu renume, pe care îi știai doar de la TV sau din reviste?

Doar înaintea jocurilor. Când intram pe teren, dispăreau emoțiile. Eram conștienți că aveam și noi valoarea noastră, ne lua și jocul și mai era și chestia aia când constatam că respectivii erau oameni, ca și noi.

Jenați de meciurile cu Flacăra Moreni și Victoria

Care era regimul întâlnirilor cu Flacăra Moreni și Victoria?

Prin meciurile astea eram puși în situații neplăcute. Știam că lumea cunoștea realitatea și eram jenați. Ele erau un fel de echipe satelit. Alea erau vremurile pe-atunci, ce să facem?

De ce ai plecat de la Dinamo, nu mai intrai în planurile lui Lucescu?

Am un gust amar și acum când mi-aduc aminte. Voiau să mă dea la Victoria, dar nimeni din conducerea clubului și nici Mircea Lucescu nu au avut tăria să-mi spună că nu mai era nevoie de mine. Președintele de la Victoria, Radu Matei, a venit să-mi aducă acest fapt la cunoștință, chiar când începusem antrenamentele cu Dinamo pentru noul sezon! Am făcut scandal, am ajuns pe la unul dintre miniștrii, i-am spus că nu vreau să mă duc. A fost o întreagă poveste, că eram ofițer, dar până la urmă nu am avut încotro. Se schimba garnitura la Dinamo și mai rămăseserăm trei din vechea gardă, eu, „Țețe” Moraru și Alexandru Nicolae. Și la toți trei ne-au făcut atunci vânt.

Ai jucat doar două meciuri la Victoria...

Când am ajuns acolo, am găsit altceva decât ceea ce mi se spusese, am mai avut și discuții cu Halagian, cu care nu prea m-am înțeles, aveam și probleme cu spatele. Au fost mai multe neajunsuri care s-au intersectat.

Perioada Elveția

Cum ai ajuns la Etoile Carouge?

Prin intermediul lui Mircea Lucescu. Vorbise cu Radu Nunweiller, care era antrenor la această echipă. Au avut o discuție și Radu i-a spus că ar avea nevoie de un cordonator de joc, iar eu am fost cel recomandat. Asta am aflat-o mai târziu, când eram deja în Elveția. Chiar dacă jucam în eșalonul secund, m-am gândit că să evoluez bine acolo și poate mă va vedea cineva din prima ligă. N-a fost așa pentru că după o accidentare, la controlul medical care mi s-a făcut, am aflat că am probleme cu spatele și că aceasta îmi va cauza și dureri musculare, așa că, după un sezon, m-am întors în țară.

Ai rămas cu probleme de sănătate după fotbal?

Niște probleme la coloană, de la căzături, ca și de la faptul că pe la 15-16 ani făceam genoflexiuni cu haltere de 100 kg în spate, că așa erau pe-atunci metodele de pregătire. Dar ce să mai zic de mine, că Mateuț, care e mai tânăr, a trebuit să își facă o operație la șold, ca să-și pună proteză. La fel și „Oneață” Augustin. Așadar, e ceva ce se întâmplă multor fotbaliști. Mi-au mai rămas și urme pe picioare, căci pe vremea mea nu se foloseau apărătorile, care au apărut ceva mai târziu. Din fericire, nu am avut accidentări grave în timpul carierei.

Ce adversar ți-a pus cele mai multe probleme?

Au fost doi cu care am avut dueluri foarte aprige. Unul era Negrilă, de la Universitatea Craiova, și celălalt Iovan, pe când juca fundaș dreapta la Steaua.

Cum ai ajuns antrenor? Ai făcut școala? A contat că ai fost fotbalist?

M-am întors din Elveția, am mai jucat puțin la Dinamo. S-a ivit însă ocazia să plec la Unirea Focșani, în Divizia B, ca antrenor secund și jucător. Acolo am debutat ca antrenor principal în sezonul următor și mi-am început astfel noua carieră. Aveam doar 32 de ani, dar problemele musculare deveniseră tot mai dese, așa încât nu voiam să mă fac de râs la bătrânețe. De aceea am decis să-mi pun ghetele în cui, chiar dacă am avut o strângere de inimă. Făcusem doi ani școala de antrenori, care era în cadrul IEFS. Și chiar se facea școală pe-atunci. M-a ajutat faptul că fusesem fotbalist doar prin faptul că nu aveam prezența obligatorie, dar examenele erau examene, la fel ca pentru toată lumea. Totodată, aveam orgoliul meu, ca fotbalist de înalt nivel, să nu mă fac acolo de râs.

Patru promovări în Liga 1

Erai specialist în promovări în primul eșalon.

Da, am reușit cu Selena, cu FC Baia Mare, cu Unirea Urziceni și cu Concordia, chiar dacă ultimele etape nu am mai fost.

Visai să o antrenezi pe Dinamo?

Sigur că da, dar era mai complicat în acea perioadă.

Ai ieșit din circuit după episodul FC Botoșani, din 2012.

Îmi făcusem casă în Chiajna. Mă cunoșteam de foarte multă vreme cu primarul Minea, care m-a rugat să-i dau o mână de ajutor cu Centrul de copii și juniori. Atunci m-am gândit că acolo nu mai era atâta nebunie și stres, nemaiavând puterea de a lupta cu lipsurile care deveneau tot mai pregnante la echipele noastre, și cum era și aproape de casă, am acceptat.

Ai avut o singură experiență în străinătate, în Cipru, la Alki Larnaca. Cum a fost acolo?

Acea echipă era susținută de un sat, oamenii de-acolo făcând tot felul de împrumuturi la bănci pentru a o ține în picioare. Era o grupare săracă, susținută de comuniști. Se tot întârzia cu salariul și n-am mai stat. Nici nu putusem să-mi iau familia cu mine. A fost o greșeală că m-am dus, puteam să mai rămân liniștit la Bacău, chiar dacă avusesem niște discuții cu Sechelariu. O iau însă și ca pe o experiență nouă.

Ce părere ai de fotbalul de astăzi?

Nu prea bună. Constat că suntem departe de ceea ce am fost cândva, la mai toate capitolele. Și din nefericire, e ceva de lungă durată. Vrând-nevrând, ne lovim tot de partea financiară, cluburile noastre fiind limitate în această privință. Îmi dă niște speranțe apariția unor generații de copii buni, mă refer aici la U21 și U19, comparând cu ceea ce a fost în anii precedenți. Totodată, îl admir pe Gică Hagi cu tot ce a făcut la academia lui. Eu văd speranța fotbalului nostru în sprijinirea fotbalului juvenil, a pepinierelor.

Te afectează ce se întâmplă azi la Dinamo?

Sigur că da. Chiar și prin simplul fapt că atunci când mă mai întâlnesc pe stradă cu cunoscuți, mă cam iau peste picior. Nu-mi cade bine.

Deci ai rămas totuși cu sufletul legat de Dinamo.

Nici n-ai cum altfel, după atâția ani frumoși petrecuți acolo. Mă mai duceam și pe la meciuri. Dar am mai rărit-o, atât eu, cât și alți foști colegi de-ai mei de generație, pentru că, atunci când Dinamo pierdea sau nu juca bine, începeau cei din tribune să ne ia pe noi la întrebări, că de ce nu merge echipa. „Ce să facem, oameni buni? Cât am fost acolo, am încercat să ne facem cât mai bine datoria. Azi nu mai depinde de noi” – le mai răspundeam.

Ești de părere că au fost abordări greșite care au dus la dezastrul de astăzi?

Sunt convins de asta. În opinia mea, faptul că l-au pus pe Bratu antrenor a fost o greșeală. Nu vreau să se supere, dar asta e realitatea, nu poți pune într-un moment delicat pentru echipă un antrenor care activase doar la nivelul juniorilor. Apoi, politica falimentară a transferurilor, fiind aduși mulți jucători din străinătate fără valoare, pe care s-au mai dat și sume mari. Și apoi se plângeau că nu sunt bani. Au o pepinieră bună, dar în clipa când ai situație limită și ai nevoie de rezultate, oricărui antrenor îi este teamă să riște cu jucători tineri, neexperimentați. Și atunci, cei tineri sunt blocați.

Putea fi evitată moartea în masă a echipelor de tradiție?

Sigur. Aceasta s-a produs și de la o proastă gestiune, dar și de la o lipsă de legislație adecvată.

Joci la pariuri?

Nu, niciodată. Am jucat o dată sau de două ori la pronosport.

Ce faci în prezent?

Așa cum spuneam mai înainte, sunt directorul Centrului de juniori și copii de la Concordia, de unde sper să văd cât de curând roade.

 

CV

Costel ORAC

Născut: 22.01.1959 (Galați,GL)

 

JUCĂTOR

Post: extremă stânga

Debut Divizia A: 22.08.1976, FCM Galați – Jiul 0-1

Debut Cupa României: 08.12.1976, CSU Galați – FCM Galați 1-1, 4-2 d.l.dep. (1 gol)

 

1975-76: FCM Galați Div.B 0/0

1976-77: FCM Galați 27/3 1/1

1977-78: FCM Galați Div.B 3/0

1978-79: FCM Galați Div.B 3/0

1979-80: FCM Galați 33/4 3/1

1980-81: FCM Galați 30/4 1/0

1981-82: Dinamo 32/9 5/2

1982-83: Dinamo 30/4 3/0

1983-84: Dinamo 23/5 3/1

1984-85: Dinamo 31/5 3/1

1985-86: Dinamo 32/7 5/2

1986-87: Dinamo 24/3 4/0

1987-88: Dinamo 30/7 3/1

1988-89: Dinamo 8/1 2/0

1989-90: Victoria 2/1 0/0

1990-91: Dinamo 6/1 0/0

1991-92: Unirea Focșani Div.B 0/0

Total Divizia A: 308 jocuri, 54 goluri

Total Cupa României: 39 jocuri, 9 goluri

A cucerit: 3 titluri (1981/82, 1982/83, 1983/84) și 3 cupe (1981/82, 1983/84, 1985/86)

 

În străinătate

1990-91: Etoile Carouge (Elveția 2) 25/14

 

În echipa națională

Debut: 29.07.1984, România – China 4-2 (1 gol marcat)

Total: 3 jocuri, 1 gol

 

În echipa olimpică

Debut: 26.03.1986, URSS – România 1-1

Total: 5 jocuri

 

În naționala U21

Debut: 15.11.1978, România – Turcia 2-1

Total: 4 jocuri

 

În cupele europene

Debut: 16.09.1981, Dinamo București – Levski Spartak Sofia 3-0

Total: 25 jocuri, 5 goluri

 

ANTRENOR

În Liga I

1995-96: AS Bacău 21. 7. 0. 14. 23-42 (et. 1-21)

2002-03: Oțelul 30. 9. 9. 12. 25-37

2003-04: Oțelul 15. 5. 5. 5. 13-13 (et. 1-15)

2006-07: Unirea Urziceni 7. 3. 0. 4. 5-9 (et. 1-7)

Total: 73. 24. 14. 35. 66-101

 

În Liga 2

1992-93: Unirea Focșani 34. 14. 9. 11. 44-34

1993-94: Acord Focșani 34. 16. 4. 14. 57-43

1994-95: Acord Focșani 2. 1. 0. 1. 6-3 (et. 1-2)

1994-95: Selena Bacău 31. 21. 4. 6. 73-28 (et. 4-34)

1997-98: FC Brașov 17. 10. 4. 3. 27-14 (et. 1-17)

1999-00: FC Bihor 33. 12. 10. 11. 32-48 (et. 2-34)

2000-01: Poiana Câmpina 27. 13. 5. 9. 30-24 (et. 1-27)

2000-01: FC Baia Mare 6. 3. 0. 3. 12-6 (et. 29-34)

2001-02: FC Baia Mare 30. 19. 6. 5. 60-21

2004-05: FC Botoșani 30. 13. 6. 11. 31-22

2005-06: Unirea Urziceni 30. 18. 5. 7. 55-24

2006-07: CS Otopeni 13. 4. 3. 6. 13-17 (et. 22-34)

2007-08: FCM Bacău 7. 1. 3. 3. 3-6 (et. 14-20)

2009-10: Dinamo București II 25. 7. 4. 14. 28-47 (et. 10-34)

2010-11: Concordia Chiajna 17. 8. 6. 3. 26-17 (et. 9-25)

2011-12: FC Botoșani 19. 10. 5. 4. 30-16 (et. 12-30)

2012-13: FC Botoșani 1. 0. 0. 1. 1-2 (et. 2)

Total: 356. 170. 74. 112. 528-372

În străinătate

1995-96: Alki Larnaca (1 Cipru)

1996-97: Alki Larnaca (1 Cipru)

 

Interviu realizat de Răzvan Toma

 

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!

Case de pariuri online legale recomandate

Înregistrează-te gratuit pentru a primi cele mai noi ponturi