Interviu cu Miroslav Giuchici, omul care dribla toată echipa adversă: cu ce pariu astupa pierderile de la rummy, cum le lua banii portarilor și de ce se crede furat de Hagi și Becali

Miroslav Giuchici (65 de ani), „Mima” cum îi spun apropiații, a fost un artist al driblingului, posesor al unei tehnici rar întâlnite. El a preferat să practice fotbalul pentru plăcerea ochiului, și nu neapărat pentru seaca modificare a tabelei de marcaj.

După o serie de driblinguri, la care adversarii nu mai știau unde e mingea, și la îndemnul disperat al tribunei, o trimitea în poartă, nemulțumit totuși, deoarece mai avea de driblat câțiva jucători. Cam așa l-a descris excelent fostul lui antrenor Ion V. Ionescu pe acest rebel permanent, atât pe gazonul verde, cât și dincolo de el, dar care are un suflet uriaș.

Alături de un "sârb" celebru, Miodrag Belodedici

Ești român de origine sârbă și totuși ești născut pe undeva prin județul Brăila. Cum vine asta?

În cartea pe care am lansat-o recent, explic în amănunțime cele petrecute. Dar, pe scurt, deoarece bunicul era un tip vrednic și întemeiase o gospodărie în satul Diniaș de unde era, nu a vrut să se înscrie în colectivă în acei ani staliniști. Ba mai mult, era și liberal din suflet. Toate astea au făcut ca să fie deportat împreună cu toată familia în Bărăgan. Într-o asemenea situație s-au regăsit mulți sârbi din zonă. Așa că atât eu, cât și fratele meu mai mic, ne-am născut în satul Schei, comuna Însurăței, locul unde fuseseră duși toți ai mei. Cum am apărut de Florii, ar fi trebuit să mă boteze Țvet, Floare în sârbește, dar până la urmă mi-au spus Miroslav, după numele bunicului patern, iar fratelui meu mai mic cu un an, Mateia, după numele bunicului matern.

Și cât ați stat acolo?

Ai mei au ajuns la 24.06.1951 și am plecat cu toții în decembrie 1955, revenind la Diniaș. Când părăsiseră Diniașul, avuseseră cea mai frumoasă casă de-acolo, iar la întoarcere n-au mai găsit nici măcar clanțele de la uși!

Cum a făcut bani la antrenamente

Trist. În toată România s-au întâmplat asemenea mizerii, din nefericre vinovații n-au prea dat socoteală. Să revenim la sport. În afară de fotbal ai mai făcut și altceva?

Încă două sporturi, între 15 și 17 ani. Câte un an jumate de baschet și tenis de masă. La baschet am participat la campionatele școlare. Eram în echipa liceului și făceam antrenamente de trei ori pe săptămână. Cele deprinse în baschet aveau să mă ajute foarte mult la fotbal. De exemplu, la protejarea mingii, unde pot spune fără să mă laud că am fost maestru. La toate echipele pe la care am jucat, făceam un pariu. La antrenament le ziceam, de obicei, celor doi fundași centrali, cei mai duri din echipă, de-ăia care „bărbiereau” atunci când intrau, că dacă timp de trei minute reușeau să îmi ia mingea fără fault, le dădeam câte 100 de lei. Dacă nu, îmi dădeau ei mie. Am făcut așa o groază de bani, astupam pierderile de la rummy. Ba câteodată am făcut chestia asta și cu trei adversari.

Practic, făceai pariu pe tine.

Mai făceam unul, pe când eram la Jiul, cu coechipierul meu, portarul Cávai. El era pe linia porții cu mingea în mână, iar eu stăteam cam la 35 de metri, perpendicular pe poartă. El degaja din drop spre mine, preluam mingea și mă duceam spre poartă, într-un duel de unu la unu cu el. Dacă marcam, luam 50 de lei, dacă ratam, dădeam suma aia. Bietul Cávai  pleca acasă cu jumătate din salariu...

La 13 ani, nu știa limba română!

Când te-ai apucat serios de fotbal?

Mi-a plăcut de mic copil. Dar prima legitimare am avut-o la 11 ani, cum se făcea pe-atunci, la Partizan Diniaș, la mine în sat. De-aia sunt și un suporter, ponderat, al lui Partizan din Beograd. Apoi, la 13 ani, în 1967, am venit la Timișoara. Acolo a trebuit să fac vreo șase luni cursuri de învățare a limbii române.

Cum, tu nu știai până atunci limba română?!

Nu. Peste tot în jur la mine în sat se vorbea numai sârbește. Păi acasă, părinții când voiau să ascundă ceva de noi, ca să nu înțelegem, vorbeau în românește. De pildă, în clasele 5-8, aveam la școală să zicem o poveste de Ion Creangă. Profesorul ne-o citea mai întâi în românește și apoi ne explica despre ea în sârbește. Asta era limba română pe care o făceam. De aceea am mai avut ceva dificultăți în vorbirea ei până am terminat facultatea. În fine, în octombrie 1967, am fost legitimat la „Poli”, eu fiind elev la Liceul nr. 10, la clasa sârbă. De fapt, un coleg de-ai mei din acea clasă, Stoian Marcovici, care era deja legitimat, mi-a povestit și mi-a sugerat să vin și eu. Primul meu antrenor de-acolo se numea Simionescu și era voluntar.

Ce antrenori ai mai avut?

Am avut apoi ca antrenori foști fotbaliști ai lui „Poli”, precum Coșereanu, Tănase, Andreescu, Reuter. Cel din urmă a fost un adevărat mentor al meu, unul din oamenii care, și după ce am încheiat junioratul, m-a ajutat ca să pot avansa în fotbal, pentru că atunci era foarte greu. La juniorii republicani jucau două generaţii, între 16 și 18 ani. Eu, cu toate că aveam 16 ani, jucam la cei de 18 şi am fost al doilea golgheter în echipă. Aici antrenor l-am avut pe Ion Zbîrcea.

Fostul fundaș dreapta care luase Cupa cu Știința Timișoara în 1958.

Exact. Și prin 1970, după câteva antrenamente, a venit la noi în vestiar și ne-a zis: „Mulți dintre voi sunteți dotați și aveți posibilitatea să ajungeți fotbaliști mari. Ce vă costă ca seara, acasă, înainte de culcare, să scrieți câteva cuvinte într-un carnețel, unde să consemnați cele făcute în acea zi la fotbal”. Fiind copil de la țară, eu am luat-o în serios. Așa că mi-am luat caiete, unde am scris zi de zi, din 1970 până în 1983, cu pix, creion, stilou, tot ce găseam. Le-am pus la păstrare într-un loc și am început să le frunzăresc abia după vreo 20 de ani, când, în sfârșit, m-am decis să scriu cartea. Doar ca să descifrez toate cele scrise de mine atunci mi-a trebuit un an și patru luni. În fiecare zi m-am ocupat cu așa ceva câte 7-8 ore. Încet-încet am început să învăț să bat la tastatură.

Ai făcut o treabă foarte bună. Au mai reacționat și alții dintre colegii tăi ca tine?

Prea puțini, iar cei care au făcut-o, totuși, au aruncat caietele respective după un timp.

Ce te-a determinat să te oprești la 1983?

În ultimul caiet, rămas mai mult de jumătate gol, ultima filă scrisă se încheie așa: „Pentru că m-am certat cu Jackie, nu mai scriu”. Jackie fiind cunoscutul antrenor timișorean Ion V. Ionescu. Nu-mi dau seama acum, de ce am făcut-o.

Zi-mi de debutul tău în Diviza A.

Ion V. Ionescu m-a promovat, dar m-a chinuit mult. Promovase pe alții din generația mea mai înainte, probabil ca să mă enerveze. Atunci nu era ca acum, faci o preluare, ai norocul să dai gol și gata. Munceam mult la antrenamente, stăteam după și exersam centrări, voleuri, jocul cu capul etc, de mai mereu ajungeam acasă pe întuneric.

Au strâns bani în sacoșă pentru un blat

În 1977/78, „Poli” s-a aflat foarte aproape de titlu. A fost o luptă în trei pe final, alături de Steaua și FC Argeș. Ce s-a întâmplat?

Cu șase etape înainte de a se termina sezonul, am jucat cu Steaua la Timişoara. Steaua era prima, la egalitate de puncte cu noi. Am câştigat cu 4-1. Unii spun că acel joc ar fi cartea mea de vizită, chiar dacă am făcut multe meciuri bune. Însă atunci am evoluat doar 9 minute, în care am dat un gol, am creat altul, am ratat o ocazie mare şi am salvat un gol. Urma să mai jucăm la Petrolul, cu Bacău și cu Reșița acasă, la Dinamo, și cu Jiul acasă. După victoria cu Steaua, conducătorii noștri au început să se miște în culise. Dinamo era pe undeva pe 7, fără vreo speranță la titlu. Așa că se aranjase meciul cu ei, mai ales că n-aveau nicio plăcere să ia Steaua titlul. Înainte însă aveam la Târgoviște, unde antrenor era Nicolae Proca. Anghel și Șerbănoiu, de la noi, îl avuseseră la Brașov. Așadar, era vorba să rezolvăm și acest meci.

Și nu l-ați aranjat până la urmă...

Mehedințu, care era căpitanul echipei, s-a dus la conducere să întrebe cât aveam prima de joc dacă am fi câștigat. 30.000 lei pentru toți a venit răspunsul. Cei de la Târgoviște, care inițial ceruseră 70.000, lăsaseră la 50.000 ca să cedeze. Așa că mai trebuia să facem rost de 20.000 ca să adăugăm celor 30.000 și să le dăm. Unul dintre noi, nu mai știu care, a venit cu ideea să adunăm într-o pungă tot ce aveam la noi, bani găsiți prin buzunare, inele, ghiuluri, lănțișoare, socotind noi că ar face 20.000. Mehedințu s-a dus din nou la conducere să comunice intenția noastră. La întoarcere însă a venit și antrenorul nostru, Angelo Niculescu, care auzise ce voiam să facem. A ridicat tonul la noi şi ne-a spus că, dacă vrem să luăm titlul, trebuie să îi batem pe teren. Din punct de vedere sportiv, el avea dreptate. Dar nu există echipă în lume care să muncească un an pentru atingerea unui obiectiv și să stea agățată de un meci care poate decide un epilog fericit.

Eu sunt convins că cei de la Steaua nu au gândit nici atunci și nici în multe alte dăți la fel de... sportiv.

Asta e. Până la urmă totul a căzut, am fost învinși la Târgoviște, nemaiavând nevoie de victoria la Dinamo. Așa am pierdut o mare oportunitate ca „Poli” să fi luat și ea un titlu. Cu cele 4 puncte (n.r. - se dădeau două puncte la victorie), am fi fost campioni. Am realizat totuși ceva atunci pe baza clasării noastre de pe locul 3: a fost prima oară când „Poli” avea să joace în cupele europene.

Cum de ai părăsit Banatul ca să te duci la Jiul?

Abia mă căsătorisem. Mă întorsesem la „Poli” după împrumutul la UMT. „Jackie” adusese mai mulți jucători de la Vâlcea. Conducerea lui „Poli” ne-a întrebat ce pretenții avem. Eu, având o situație mai bună, am cerut doar o mobilă de dormitor. După antrenament, „Jackie” m-a luat deoparte și mi-a spus că sunt un fotbalist prea scump. Auzind acestea, tata m-a sfătuit să îmi găsesc altă echipă. Cei de la Jiul îl pierduseră pe Mulțescu, plecat la Dinamo, și căutau un jucător de același calibru. Așa că au venit la Timișoara și m-au ofertat. Am semnat cu ei pentru două sezoane, pentru 50.000. La „Poli” câștigam foarte puțin și, pe lângă fotbal, mai lucram ca profesor de sport la Giarmata Vii, făcând naveta cu trenul, dis de dimineața. Iar acum plecam de la un salariu de 1.100 (un salariu mediu pe atunci) de lei, la unul de 3.500 de lei pe lună.

Te-a ofertat mai apoi și Dinamo.

Mi-au făcut... marcaj strâns, după ce ajunsesem la Jiul. Printre altele mi-au zis că mă fac maior, iar într-o plimbare prin București cu mașina mi-au zis să mă uit la casele din jur și să îmi aleg una! Însă nu am vrut să vin la București, pentru că eu tot rămăsesem la visul meu de copil, să joc la Timișoara, în fața tribunelor pline de la stadionul „1 Mai”.

După ce te-ai retras, te-ai dedicat creșterii tinerelor talente.

În 1989, mi-am încheiat cariera de fotbalist la la ASA Progresul Timișoara, în B. Mi s-a organizat și un meci de retragere, iar cei de la ASA Progresul mi-au propus postul de antrenor secund. Făcând IEFS-ul, automat aveam categoria a doua. Am mai dat niște examene la București și puteam antrena în Diviza B. Am refuzat postul de secund și am început să lucrez cu copiii. Am luat Centrul de juniori de la ASA Progresul, generaţia fiului meu, născuți în 1980. În ianuarie 1990, Stelian Anghel, care era conducător la „Poli”, m-a chemat să-mi spună că am primit o invitaţie pentru a lua parte la un turneu juvenil la Marsilia. Participau 16 echipe din toată Europa. Am adunat repede 10-12 juniori de la Progresul, alții prin publicitatea făcută în ziare, plus o selecție pe la şcolile din Timișoara. Așa am alcătuit echipa cu care am participat la acel turneu. Am făcut jocuri spectaculoase, iar la final am ieșit pe locul 3, având cel mai bun portar al turneului.

Hagi și Becali m-au păcălit cu 290.000 de euro!

Și Srbianka?

După un an de la acel turneu, i-am cerut lui Anghel să coordonez Centrul de copii şi juniori de la „Poli”, pentru care să-mi asigure 10% din bugetul clubului, din care urma să am și eu un salariu, asta mai mult pentru nevoile clubului, nu pentru mine. Solicitarea nu mi-a fost aprobată. Atunci, în 1993, luându-mi toți jucătorii înapoi, am creat Srbianka, primul club de fotbal privat şi afiliat la FRF. Precizez că toți copiii veneau la mine de la 6-7 ani, eu crescându-i până la juniorat. Am muncit cu ei și i-am învățat cu răbdare tot ABC-ul. Câțiva dintre jucătorii pe care i-am crescut: portarul Stoianov și frații Bar la 1978-1979, fiul meu la 1980, Bogdan Străuț la 1986, Torje, Zaluschi, Daminuță la 1989, Romario Benzar la 1992. La cel din urmă, Hagi împreună cu Becali m-au păcălit cu 290.000 euro anul trecut, în septembrie.

Cum așa?

L-au vândut de la Viitorul la FCSB în același timp cu Nedelcu. Pe ăsta au pus că valorează 2 milioane, iar pe al meu 700.000. Iar procentul meu, în contractul făcut cu Hagi când l-a luat de la mine, era de 20%. Și în loc să-mi dea 20% din 2 milioane, mi-a dat 20% din 700.000.

A vândut 61 de hectare de pământ și două apartamente pentru Școala sa de fotbal!

De ce nu ai mai continuat cu Srbianka?

Ca să încep și apoi să țin acest proiect, am vândut 61 hectare de pământ plus două apartamente. Am mai luat împrumut de la bancă zeci de mii de euro, chiar și de la bișnițari, cu dobânzi uriașe. Iar de la copii n-am perceput un leu. Cu toate acestea, nu am mai putut susține financiar.

Păcat! Ce părere ai de căderea fotbalului timișorean?

La noi totul pleacă de la faptul că primarul Robu a încurcat totul. De când s-a amestecat el, totul e pe dos. Nu există nici cele mai elementare condiții pentru o echipă de a face performanță. Ce naiba, nu se găsesc în ditamai Timișoara bani ca să se susțină o echipă în prima ligă și se găsesc la Sfântu Gheorghe?

Te ocupi de mai multă vreme cu organizarea unor meciuri româno-sârbe, mai ales de old-boys.

Tocmai din 1984 o fac. Am continuat în anii 90. Apoi a fost o pauză ceva mai lungă, că dacă nu m-am ocupat eu, n-a făcut-o nimeni. Iar de vreo 6 ani am reînviat-o. Am făcut la început Timișoara cu Belgradul, tur-retur. Apoi am băgat pe fir Zrenjaninul, iar de vreo 3 ani am adus și Aradul. Vin foști jucători. O fac pentru o apropiere între noi, ca să ne simțim bine, să depănăm amintiri.

Dar de fotbalul nostru de azi ce zici?

Eu am o filosofie personală, prezentată și în cartea mea. În fotbal există trei categorii: segârții, adică cei care bat la ușa maistrului să învețe meserie; calfele, cei care de mulți ani tot învață meserie de la maiștri; și maiștrii. Tradus în fotbal aceștia sunt: cei care joacă fotbal; jucătorii de fotbal; fotbaliștii. Ori azi nu mai avem ultima categorie. Și atunci cum să mai avem pretenții? Degeaba ne tot supărăm pe antrenori sau mai știu eu pe cine. După mine, Sănmărtean a fost ultimul fotbalist pe care l-am avut. Iar în momentul în care cineva, ziarist mai ales, dorește să-l declare pe unul fotbalist, făcând tot felul de ierarhii, trebuie să aibă în vedere următoarele criterii: 1. Concurența; 2. Performanța; 3. Jocul cu piciorul drept; 4. Jocul cu piciorul stâng; 5. Faza de apărare, marcajul; 6. Faza de atac; 7. Jocul cu capul. Așa că în România de azi niciun fotbalist nu merită peste 4.000 euro pe lună.

Și la final zi-mi despre cartea pe care ai scos-o.

Se numește „Viață și fotbal. Driblând prin vremuri, terenuri și viață”. Am scos deocamdată primul volum, care cuprinde elemente despre familia mea, cu anii deportării, și perioada fotbalistică trăită de mine între 1970 și 1977. Al doilea volum e și el aproape gata și o să-l fac și pe al treilea ceva mai încolo, deoarece am intrat mai greu în posesia unor date care îmi lipseau. Este făcută pe baza acelor adnotări în caiete de care ți-am spus mai devreme. Am reușit să fac o lansare de mă invidiază o mulțime de scriitori. În vreo 3-4 zile am adunat atâția oameni cât nu reușesc unii în câțiva ani. Am avut și multe poze, pentru că, pe vremea când eram fotbalist, le dădeam tuturor fotografilor banii la timp și atunci ei mereu mă luau în obiectiv.

Interviu realizat de Răzvan TOMA
 

CV Miroslav GIUCHICI

Născut: 18.04.1954 (Schei,BR)

Post: mijlocaș ofensiv

Debut în Divizia A: 28.08.1974, Univ.Craiova - „Poli” Timișoara 1-0

1972-73 Electromotor (Div.C)

1973-74 CFR Timișoara (Div.B)

1974-75 „Poli” Timișoara 11/3

1975-76 „Poli” Timișoara 9/0

1975-76 UMT (Div.B)

1976-77 UMT (Div.B)

1977-78 „Poli” Timișoara 9/1

1978-79 „Poli” Timișoara 4/0

1979-80 UMT (Div.B)

1980-81 Jiul Petroșani 30/15

1981-82 Jiul Petroșani 30/7

1982-83 „Poli” Timișoara 25/8

1983-84 „Poli” Timișoara (Div.B)

1984-85 „Poli” Timișoara 32/6

1985-86 „Poli” Timișoara 17/9

1986-87 „Poli” Timișoara (Div.B)

1986-87 Oblici Sânmartinu Sârbesc (Div.C)

1987-88 ASA Progresul Timișoara (Div.B)

1988-89 ASA Progresul Timișoara (Div.B)

Total Divizia A: 167 jocuri, 49 goluri