Aurelian Temișan, portarul naționalei artiștilor: Îmi curge prin vene sânge alb-albastru! Orgoliile sunt prea mari la Craiova

Aurelian Temișan este un tip spontan, cu mult umor, căruia nu-i place să epateze. Despre el se mai știe că, în afara carierei muzicale și teatrale prin care s-a făcut remarcat publicului, este, a fost și va rămâne și un mare pasionat al sportului, pe care l-a și practicat cu succes.

Aurelian, înainte de a începe, având în vedere că suntem încă la startul lui 2019, vreau să-ți transmit toate cele cuvenite ție și celor dragi ție, să aveți cu toții un nou an binecuvântat.

Mulțumesc pentru urări, pe care le întorc și eu către tine, colegii și cititorii tăi.

Dincolo de cariera ta muzicală și mai nou actoricească, ești cunoscut a fi și un apropiat al sportului.

Da, sportul a făcut mereu parte din viața mea, sub orice formă, chiar dacă a fost vorba de o simplă alergare sau de mișcarea în sine. Când eram elev, voiam întruna să ies să mă mișc. Chiuleam de la alte ore ca să merg la sport. De aceea mi se pare necesar ca și astăzi orele de sport să fie obligatorii, cu atât mai mult cu cât tinerii de-acum preferă să butoneze decât să se miște.

A început cu handbal și box!

Când ai început sportul de performanță?

Nu mă gândeam pe-atunci că ar putea fi de performanță, când m-a luat tata de mână și m-a dus la un prieten de-al lui de la CS Electroputere, Paul Dragu, un antrenor de box. Și pentru că în vara respectivă nu aveam cantonament la handbal, pe care într-adevăr îl făceam de performanță la juniorii Universității Craiova, mi-am ocupat acel timp cu acest sport de contact. Așa am ajuns să fac doi ani de box, până la nivel de județ. Până atunci nu știam nimic despre box, nefiind nici măcar privitor. Însă m-a dezvoltat mult, m-a învățat ceea ce înseamnă autoapărarea, agresivitatea controlată pe care trebuie să o avem fiecare atunci când suntem puși în situații dificile.

Ai avut ceva performanțe cu boxul?

Am câștigat un titlu de campion județean. M-am bătut în finală cu un prieten foarte bun, singurul cu care au admis arbitrii să mă lupt, căci pentru categoria mea nu prea aveam adversari.

Ai încasat câțiva pumni?

Normal, dar nimic ieșit din comun. E drept, am avut arcada dreaptă crăpată și apoi cusută. Însă nu mi-a fost spartă piramida nazală. Mi-amintesc că, după acel titlu de campion județean, într-un antrenament cu Paul Dragu, de altfel un antrenor foarte bun, m-a luat la o serie de hai să ne jucăm un pic. Însă nu a folosit palmele ca de obicei, ci și-a pus mănușile și l-am prins în ofsaid când a vrut să dea să-mi spargă nasul. „Ai vrut să-mi spargi nasul?” – l-am întrebat eu. „Păi cât crezi că mai stai cu el întreg?” – mi-a răspuns el. Atunci, m-am întors, mi-am depus mănușile și m-am lăsat de box.

Pomeneai de handbal...

Mi-a plăcut mult. Un adevărat sport de echipă. Deși jucam pivot, fiind dintre ceilalți coechipieri cel mai înghiontit, lovit chiar, aveam libertatea de a mă mișca și agilitatea, la vremea respectivă, de a mă face remarcat. Terminasem junioratul și urma să ajung la seniori. Nu știu dacă m-ar fi luat Universitatea. În paralel mă apucasem și de muzică. Mi-amintesc de o întâmplare legată de cele două pasiuni. Încă mai jucam handbal și m-am deplasat cu echipa la Brașov, pentru niște meciuri de calificare. În partida cu echipa gazdă, nu-ți spun ce huiduieli și alte alea răsunau înspre noi. Însă singurul care nu avea parte de ele eram eu, chiar și în momentele când marcam. Asta deoarece debutasem în muzică și aveam deja fani. Pentru mine a fost atunci ca o încurajare. Cam un an am făcut în paralel handbal și muzică, după care am renunțat la acest sport, căci erau turnee și într-o parte, și în cealaltă, și nu mai aveam cum să mă împart. Așa că m-am canalizat doar spre muzică.

De mic ai avut o alură longilină?

Da, încă din clasa I eram cel mai înalt dintre colegii mei. Am tot crescut până la 17 ani, când m-am stabilizat pe 1,93 m, înălțime pe care o am și astăzi. Pentru că am crescut atât de brusc, mă dureau articulațiile și simțeam nevoia să fac multă mișcare. Printre altele, alergam 20-30 de ture în jurul stadionului „Ion Oblemenco”.

Fotbalul de pe maidane

Și fotbalul?

Ca orice copil, pe maidane. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu portar, așa că am încercat la CFR Craiova o perioadă de trei luni. Acolo nu le-a plăcut de mine ca portar, dar iată că de 27 de ani sunt portarul naționalei artiștilor.

Dacă tot ai deschis discuția, povestește-mi mai multe despre această echipă națională, care iată, câștigă trofee după trofee.

În 1991, cei din naționala artiștilor italieni și-au anunțat dorința de a disputa un meci cu naționala similară din România. Noi însă nu aveam vreuna la acea vreme. Atunci, Mihai Lazăr, președinte la „Artă și Precizie” în acea perioadă, fost component al brigăzilor artistice de pe vremuri - printre altele i-a compus Mirabelei Dauer melodia „E atât de frumos afară” - s-a gândit să facem și noi una pentru acest eveniment. Italienii voiau să joace doar cu o echipă cu adevărat a artiștilor, formată legal, cu tot ceea ce presupunea acest lucru. Astfel, în 1991, cu două zile înainte de meci, s-a înființat această națională și această asociație. Pentru a o forma din punct de vedere tehnic, s-a apelat la regretatul Angelo Niculescu, fostul selecționer al naționalei României. El atunci ne-a cunoscut pe toți și a vrut să vadă la fiecare în parte cam ce poate, pentru a închega o formulă de joc. Eros Ramazzoti, cea mai nouă achiziție a italienilor, era de doi ani la ei, iar noi aveam... două zile.

Și ce v-a zis nea Angelo?

Când m-a văzut pe mine, m-a întrebat cum mă cheamă. „Aurelian”, i-am răspuns. „Aurelian, tu ești înalt, o să stai în poartă”. A trecut la următorul. „Pe tine cum te cheamă?”. „Gyuri Pascu”. „Gyuri, ia aleargă puțin... Gata, m-am lămurit, ești extremă”. „Tu cine ești?”. „Gheorghe Gheorghiu”. „Ai fi bun, dar ești prea greu, așa că o să rămâi fundaș”. Și tot așa, ne-a așezat pe toți în teren, în funcție de caracteristicile fizice pe care le-a descoperit la fiecare. Dar amintitul Mihai Lazăr poate da mult mai multe detalii despre această frumoasă echipă.

Mi-amintesc că ați pierdut onorabil.

Da, a fost la final 5-3 pentru ei. Cred că au și oprit puțin motoarele. Aveau o echipă foarte bună, formată numai din artiști, Gianni Morandi, Eros Ramazzoti, Luca Barbarosa, care mi-a dat patru goluri, Enrico Ruggeri etc. S-a jucat pe stadionul Steaua, care a fost plin. Căpitan la noi a fost Dan Spătaru, iar la ei Gianni Morandi, ei doi de altfel buni prieteni. Iar show-ul de după joc a fost cel care a încununat toată acea întâlnire. Ne-am așezat cu toții pe gazon, italieni și români, trecând apoi microfonul pe la fiecare, Și am interpretat cele mai de succes piese ale noastre. S-a rupt stadionul de aplauze. Din nefericire, nu avea să se mai repete vreodată.

Te-ai descurcat atunci în poartă?

După scor, pare-se că nu. A fost 4-0 pentru ei la pauză. Apoi 4-1, 4-2, 5-2, 5-3. Pe Ramazzoti m-am supărat. Am bătut un aut de poartă și l-am confundat cu un fundaș de-al meu, pasându-i mingea, iar el în loc să mi-o dea mie, a dat-o pe lângă mine... Evident, glumesc. După meci, a venit la mine un tovarăș colonel, care m-a întrebat câți ani am și dacă am făcut armata. După ce i-am spus vârsta și i-am răspuns că nu, a zis: „Lasă că o s-o faci la Steaua”. Și așa a fost, în 1994 am făcut armata la Steaua, însă la handbal, la generalul Cornel Oțelea. Revenind, de-atunci am rămas portarul acestei naționale a artiștilor, cu care am trăit multe momente frumoase.

Oltean fiind, mi-e clar că ești fan Universitatea Craiova.

O, Doamne! Îmi curge prin vene sânge alb-albastru.

Despre conflictul Mititelu - Craiolguța

Unde te situezi în acest conflict apărut între FC Mititelu și CSU Olguța?

Mi-e greu să spun că sunt un mediator de la distanță. Pe mine cel mai mult mă interesează performanțele. Iar dacă în sânul propriei tale grupări este dezbinare, nu e nevoie să mai vină cineva de-afară să te doboare. Orgoliile sunt mult prea mari. Eu am iubit Craiova Maxima, a cărei componență ți-o pot spune la orice oră din zi și din noapte. Deci, nu pot afirma că sunt de partea cuiva. Când am timp, mă duc pe stadion, mă bucur la fiecare victorie, strâng din dinți la fiecare înfrângere. De fapt, când e vorba de Craiova, țin cu ea la orice sport și mi-aș da concursul cu ceea ce știu să fac eu mai bine, pentru a ajuta la animarea sportului din acest oraș.

Chiar dacă ești fan Universitatea Craiova, sunt sigur că n-ai rămas impasibil la moartea în masă a altor echipe de tradiție.

Evident că îmi displace profund acest fenomen. Totul a pornit de la niște capete, de la mizeria pe care au gândit-o și au scos-o ele în evidență.

Ce părere ai despre sistemul play-off/play-out?

Mi se pare complicat. Sunt două campionate într-unul și te obosește, atât pe tine jucător, cât și pe tine privitor. Programul competițional s-a lungit foarte mult. Campionatele cu fotbal adevărat nu s-au încurcat cu așa ceva.

Apropo de campionatele cu fotbal adevărat, care îți place cel mai mult?

Cel din Spania, pentru că de vreo 16 ani sunt fan FC Barcelona.

Ce sistem de joc agreezi cel mai mult?

Privind din punctul de vedere al portarului, 1-4-2-3-1, pentru că îmi dă mai multă siguranță.

E fan Novak Djokovic

Ce alte sporturi îți plac?

Tenisul de câmp. Îl simpatizez mult pe Novak Djoković și mă bucur că a revenit acolo unde îi era locul. Ți-am enumerat mai înainte mai mult sporturi de echipă. Muzica m-a convins să privesc mai altfel și sporturile individuale. Succesul individual, pentru mine ca om, este mai important decât cel de echipă. Pentru că, atunci când aplauzele îmi vin mie direct, îmi dau seama că energia care a plecat de la mine a ajuns unde trebuie. Să se înțeleagă că nu sunt nici individualist, nici egoist. Revenind la întrebarea ta, îmi mai place de-afară fotbalul american, pe cât de dur, pe atât de spectaculos. La fel, mă încântă baschetul din NBA. Chiar mă trezeam diminețile special să văd acele jocuri.

La ce eveniment sportiv memorabil ai fost martor ocular?

Am amintit de Craiova Maxima, de la ale cărei partide nu lipseam, trăindu-le intens și cântând adesea cu galeria. Mi-amintesc că după unele meciuri, după ce plecau spectatorii, rămâneam în tribune împreună cu o gașcă de prieteni și culegeam toate obiectele pierdute. Ca să zic așa, erau achiziții rezultate din pagube colaterale.

Am înțeles că până să te lansezi în muzică, apropiații te știau de Cornel Temișan.

Așa e. Numele meu complet este Cornel Radu Aurelian Temișan. Cornel fiind primul dintre prenume, absolut toată lumea mă cunoștea după el. Din momentul în care m-am lansat, am mers cu Aurelian, din două motive: unu, pe tata îl chema tot Aurelian; doi, în 1986 dispăruse cel care pentru mine însemnase foarte mult ca muzician, Aurelian Andreescu, pe care nu apucasem să-l cunosc. Oricum, era o lipsă de Aurelieni pe piață, și azi situația rămânând neschimbată. Iar primele dăți când eram strigat Aurelian prin televiziune, nu răspundeam, pentru că nu eram obişnuit. Se întorcea doar tata și-mi zicea „Vezi că pe tine te strigă!“.

Ești oltean din Craiova și cu toate acestea constat că nu folosești perfectul simplu.

Eee, l-am pus deoparte de când am venit în București. Să mă auzi însă când mă întâlnesc cu olteni sau când mă mai duc pe la Craiova și mă ia soră-mea cu „Ce făcuși, mă?”. „Păi nu făcui nimic, dar călcai strâmb și mă dusei de mă spălai pe mâini” - îi răspund eu.

Și-a încercat norocul la 6 din 49

Te interesează pariurile sportive?

Nu, nu am jucat vreodată. Nici măcar la pronosport, la acele 13 meciuri etapă de etapă. Pe la 6 din 49 am mai încercat, dar rar.

Optimist pentru preliminariile Euro la fotbal, care urmează să debuteze în acest an?

Deloc. Vom trece prin furcile caudine. Grupa este foarte grea. De Spania nu mai spun, iar Suedia și Norvegia nu se lasă ușor. Știu că, pentru a ieși din situația în care am ajuns și cu echipa națională, ar trebui să ne autodepășim. Dar angrenajul brownian în care se învârte fotbalul românesc nu este unul de bun augur.

Interviu realizat de Răzvan TOMA

Credit foto principală: sportpictures.eu