Dembrovszki, cel mai bun fotbalist român la Mondialul din Mexic: Nota 9 cu Anglia și Brazilia de la presa internațională

„Mare fotbalist, mare caracter” - se poate spune despre fostul internațional Emeric Dembróvszki (73 de ani). Unul dintre fotbaliștii importanți ai României, ajuns astăzi la vârsta senectuții, ne-a povestit despre bogata sa carieră, în care, chiar dacă nu a strâns multe trofee, a avut verb și a primit multe aprecieri de la coechipieri și adversari deopotrivă, dar mai ales de la fanii fotbalului românesc.

Este o poveste și cu numele lui, pe care o explică în cele de mai jos, subsemnatul folosindu-l pe cel... original, pe care eroul nostru l-a avut când s-a născut și cu care a apărut pentru întâia oară în presă, într-un ziar local, după ce marcase pentru prima sa echipă, Lumina Câmpulung la Tisa.


Alături de marele Pele, la Mondialul din Mexic 1970, când România a jucat foarte bine împotriva Braziliei, în grupă, și a pierdut greu, cu 3-2

Cum ai avut copilăria?

Am fost un copil fericit. Mergeam toată ziua la fotbal, chiar dacă tata nu mă prea lăsa, și mai luam și câte o bătaie din cauza asta. El voia să-l ajut la atelierul de tâmplărie.

Era tâmplar?

Făcea cam de toate. Avea și un magazin mixt, lucra și pământul, căci avea o livadă mare. Iar la atelier făcea roți pentru căruțele din întreaga comună, pratic era rotar.

Gospodar în toată regula.

Da, până în 1952, când au venit cu colectivizarea și i-au luat tot.

7 frați: 5 băieți și două fete!

Frați, surori?

Am fost 7 frați, 5 băieți și două fete. Eu eram cel mai mic. Fratele cel mai mare s-a întors de la război și m-a găsit pe mine bebe în căruț, întrebând-o pe mama: „Ăsta cine e?”. Erau 25 de ani diferență între noi. Cred că eu am apărut cam pe nepusă masă... În fine. Și ceilalți frați au făcut fotbal, însă la acest capitol eu am fost cel mai răsărit din familie. Din nefericire, toți s-au dus, a mai rămas în viață doar o cumnată.

Care era principala ocupație a oamenilor de la Câmpulung la Tisa, comuna dumitale natală?

Era o comună foarte mare, zonă de deal, la 12 km de Sighetu Marmației. Fie agricultura, fie lucrau la fabrica de cherestea, unde erau aduși bușteni din munți pe calea ferată forestieră, iar lemnul era prelucrat și trimis la alte fabrici. Am lucrat și eu acolo, puțină vreme.

Statuie din lemn în localitatea natală

Oamenii de-acolo au arătat că te prețuiesc. Au dat la mai multe edificii numele dumitale, ți-au făcut și o statuie.

Într-adevăr, terenul de fotbal, sala de sport și o stradă de-acolo îmi poartă numele. Iar în fața terenului mi s-a făcut o statuie din lemn, din 2003, an în care am devenit și cetățean de onoare al localității. Autor a fost Ștefan Balázs, cel care după revoluție a realizat troițele din lemn din fața catedralei din Timișoara. El de loc era tot de la Câmpulung la Tisa. Ne-a părăsit, din păcate, de ceva ani. Dar statuia a fost afectată de trecerea timpului și ar trebui refăcută. Nu mai are cine...

Ce comunități trăiau prin comună?

Maghiari. Români erau doar vreo câțiva când eram eu mic, acum sunt cam jumate-jumate.

Așadar, acolo vorbeai numai ungurește.

Așa e, limba română am învățat-o abia pe la 16 ani, la Sighet, la școala profesională. Nu știu dacă am învățat-o foarte bine. Mai fac ușoare dezacorduri...

Fii fără grijă, căci vorbești bine. Sunt o mulțime de români de la mama lor față de care te descurci mult mai bine. Cum e cu numele dumitale, că aproape niciodată nu ți-a fost scris corect?

Păi, uitându-mă și la actele fraților mei, am remarcat că aproape la toți le-au fost scrise diferit; fie Dembrovschi, fie Dembroszchi, fie Dembroschy, fie Dembroţchi, fie Dembroszki. La sfârșitul numelui apăreau probleme. Fie funcționarul de la primărie nota după ureche atunci când tata ne declara, fie că pe parcursul vieții s-au mai pierdut niște acte și, când au fost refăcute, au apărut altfel scrise aceste nume. Și mie mi s-a pierdut certificatul de naștere la facultate. Eram Imre Dembróvszki, iar apoi am apărut Emeric Dembroschi și așa am rămas. Mai am și un alt prenume, Emil.

A început ca portar, a driblat toată echipa adversă, a marcat și l-au trecut în față!

Unde ai jucat prima oară... serios?

La mine în comună. Duminica fugeam de la biserică, pentru a prinde meciul de copii în care eram implicat. Prima oară am fost portar. La un joc însă, plictisindu-mă în poartă, după ce a ajuns mingea la mine, am ieșit cu ea și i-am driblat pe toți cei care mi-au apărut în cale, am ajuns în careul advers și am dat gol. A fost primul meu gol oficial. Imediat, antrenorul mi-a spus: „De-acum înainte, treci în față”. La 14 ani am jucat la echipa mare a comunei, Lumina Câmpulung la Tisa. Apoi, când m-am dus la Sighet, am jucat acolo, la echipa locală Foresta. Inițial am fost la juniori republicani, dar, după câteva jocuri, am prins prima echipă, iar în 1964 am promovat în Divizia C, după un baraj în dublă manșă cu Dinamo Oradea, în care eu am marcat în ambele meciuri.

Și a venit momentul să faci armata.

Da. Urma să ajung la București, unde Steaua adunase la UM 01305, de pe Șoseaua Olteniței, vreo 60 de jucători din Diviziile B și C care urmau să facă stagiul militar. Ăștia ai mei de la Sighet, care voiau să mă păstreze, tot încercau să amâne înrolarea mea, doar-doar să nu plec. Însă șeful comisariatului de-acolo a pus ștampila de convocare în dreptul meu și n-au mai avut ce face. Așa că am ajuns la București, am jucat și eu pe-acolo, dar nu mă băga nimeni în seamă. Veniseră antrenori de la club, chipurile să ne urmărească, dar ei fumau și beau vodkă pe margine, vorbeau între ei și n-aveau niciun chef să se uite la noi. Între timp, mă băgasem la mecanici-auto. După 30 de zile, am fost primul care a primit convocare, fiind trimis la Victoria Roman, care era în Divizia B.

Cum ai ajuns la Dinamo Bacău?

După vreo șase luni la Roman, m-a luat Constantin Teașcă la Dinamo Bacău. Mă și văzuse personal, dar el avea și o înțelegere cu mai mulți arbitri, care îl informau despre jucătorii de perspectivă. Așa că îi spuseseră mai mulți despre mine. Pe 7 ianuarie 1967 eram deja la Dinamo Bacău, echipa fiind tot în Divizia B, situată pe locul 4 la jumătatea sezonului. La sfârșit, am promovat în Divizia A. Mi-amintesc că am debutat într-un meci cu Petrolul Moinești, pe un teren greu, curățat de zăpadă. Am bătut cu 5-3, eu am dat trei goluri și am rămas titular. Teașcă a recunoscut că s-a promovat mai ales datorită golurilor mele. Păi am înscris aproape în fiecare partidă, devenind golgeterul seriei. În ultima etapă, ca să promoveze, Siderurgistul Galați trebuia să ne bată cu 5-0. I-am bătut noi cu 5-0, eu marcând de trei ori. După joc, entuziasmați, spectatorii au intrat pe teren și m-au purtat pe brațe.

Lumea defila pe străzi cu poza lui în Bacău, era un fel de Ceaușescu al fotbalului local!

Cum te-ai adaptat, ardelean, singur prin Moldova?

Mai aveam acolo ardeleni, chiar unguri de-ai mei, Madocsa Kiss, Zoltán Nagel, mai era și regretatul Mircea Salomir. Erau și mulți bucureșteni. Dar băcăuanii m-au primit foarte bine. S-a întâmplat ca, de multe ori, oamenii să defileze pe străzile Bacăului, după meciuri, cu poza mea, de parcă eram Ceauşescu. Am și avut condiții bune, din toate punctele de vedere, ceea ce m-a ajutat să ajung la o calitate superioară a jocului. Pot spune că am făcut o performanță frumoasă acolo, am promovat, eram mai mereu aproape de primele locuri, am jucat în cupele europene, fiind prima echipă românească ajunsă până în sferturi de finală, în ediția 1969/70 a Cupei Orașelor Târguri. Am jucat și în Cupa Balcanică.

Ai fost unul dintre puținii care s-au înțeles bine cu Teașcă...

Chiar foarte bine. Vorbea despre mine numai la superlativ. A dat o declarație în care a spus că „dacă la Mondialele din Mexic erau 11 jucători ca Dembróvszki, luam titlul mondial.” M-a invitat și la „Ceaiul de la ora 5”, la TVR, când i s-a dedicat respectiva emisiune.

A debutat în Divizia A cu gol în poarta Stelei

Cum a fost debutul în Divizia A?

În prima etapă, am jucat la Bacău, cu Steaua, care credea că va avea joc ușor, a condus cu 1-0, prin golul lui Voinea, însă Daniel Ene a egalat, iar eu am marcat golul victoriei. Bietul tata, el, care se opusese atâta când eram mic să mă duc la fotbal, a fost atunci foarte mândru şi mulţumit de mine.

Ți s-a dat grad la Dinamo Bacău?

Da, la început. Ajunsesem locotenent. Însă când s-a transformat în Sport Club Bacău, ne-au scos din cadrul MAI și am fost angajat la Primărie, ca tehnician.

Ce te-a determinat să părăsești Bacăul și să te duci la Timișoara?

Având probleme cu reumatismul la umăr, un procuror-general din Bacău, Andreica îl chema, m-a trimis la doctorul Vasile Boici la Timișoara. Andreica era și el originar din Timișoara, iar Boici era celebru la acea vreme pentru niște injecții. În Timișoara, se zvonise că eram acolo, așa că au venit la mine în camera de la hotel doi șefi ai galeriei lui „Poli”. De fapt, ei au intermediat o întâlnire a mea cu conducătorii echipei. Eram deja așteptat într-un birou din Piața Unirii, care aparținea domnului Ciurea, director general la construcții, de față fiind și alți reprezentanți de seamă ai clubului și ai mediului universitar timișorean, precum De Sabata, Maier, Silaș, dar și din partea autorităților locale. Eram cu soția și băiatul nostru și am rămas uimiți când am văzut atâția oameni în jur. Atunci m-au convins să vin la „Poli”.

A scăpat de suspendare după bătaia de la Bacău

Cei de la SC Bacău ce au spus?

I-am informat despre discuția de la Timișoara, însă le-am spus că eram dispus să rămân la SC dacă mi se îndeplineau unele condiții. Nu au acceptat și nici nu au vrut să îmi dea drumul. Pe-atunci era regula să stai 6 luni în carantină dacă voiai să pleci de la o echipă fără acordul ei. Adică stăteai 6 luni pe bară. Numai că prim-secretarul de la Timiș de-atunci, nu-mi mai amintesc numele lui, era și membru supleant în CC și a rezolvat problema transferului meu cu Ilie Ceaușescu. A fost un fel de troc. În acel an, fusese un mare scandal la meciul SC Bacău – Dinamo, cu arbitrii bătuți, chiar bătăi între jucători, după care 7 jucători de la Sport Club au fost suspendați, unul pe viață, iar 6 - pe doi ani. Acestora le-au fost ridicate suspendările, cu condiția ca mie să mi se dea drumul la „Poli”.

Da, acel meci a fost unul cu mulți pumni, mi-amintesc din transmisia radio și din vâlva care a produs-o în presă. A fost pe 2 iunie 1974, în etapa a 31-a, când Dinamo se lupta cu Craiova la titlu, iar Bacăul era la retrogradare. Ai dat și dumneata vreun pumn?

Nu, eu i-am montat pe alții. Ne furaseră mai peste tot arbitrii, mai ales pe finaluri de meci, cu penalty-uri care n-au fost, cu goluri din ofsaid. Ei au deschis scorul prin Dumitrache, în prima repriză, la care n-a avut nimeni nimic de zis. Însă, prin minutul 60, a scăpat Lucescu singur cu portarul, dintr-un ofsaid de vreo 10 m, i-a pasat lui Radu Nunweiller, care a marcat. Tușierul, unul Trifu din Baia Mare, nu a semnalizat nimic. Atunci, ne-am repezit la el și l-am tăvălit pe jos. Eu nu, eu doar dirijam. La un moment dat, ne-am oprit. S-a ridicat și m-am dus la el, întrebându-l dacă a fost ofsaid. „N-a fost” – a răspuns el. A primit o nouă porție de bătaie până i-am oprit pe coechipieri și l-am întrebat din nou, „cum a fost?”. „A fost ofsaid” – a răspuns de această dată. Așa că l-am chemat pe arbitrul de centru, unul Manole din Constanța, să-i arătăm că Trifu recunoscuse că greșise. Atunci a anulat golul. În final am bătut noi cu 2-1. Rezultatul a rămas, dar ne-a băgat pe toți la Comisia de Disciplină. Acolo, eu am ieșit foarte bine, fiind dat chiar un exemplu de sportivitate...

Când ai plecat la Timișoara, te gândeai că vei rămâne acolo definitiv?

Da, pentru că deja aveam 28 de ani. Mai fusesem ofertat de Universitatea Craiova, de Sportul Studențesc, de Minerul Baia Mare, de Olimpia Satu Mare, de FC Argeș, ce să mai zic de Corvinul, care era în B, oficialii acestora venind la mine cu o geantă de bani. Timișoara mi s-a părut cea mai bună variantă, mai ales că a putut să-și facă facultatea și soția mea, ca să nu mă mai simt vinovat față de ea. Pentru că, atunci când ne-am cunoscut, era la medicină la Iași și din cauza mea renunțase.

Pe soție ai cunoscut-o pe când erai la Bacău?

Da. De fapt, la Piatra Neamț, unde am jucat un meci amical cu Ceahlăul. Am întâlnit-o după, într-o cofetărie. Era încă liceancă. Apoi, abia după 3 ani de-atunci, am „doborât-o”, acceptând să-mi fie soție.

Primiți ca niște eroi în Timișoara

Singurul trofeu din carieră a fost acea Cupă din 1980. Chiar ai bătut cornerul de la golul victoriei, dat cu capul de Păltinișanu.

Nu prea aveam cum să iau multe trofee cu Bacăul și Timișoara. Da, mi-amintesc bine acea finală. Și la primul gol, tot eu am făcut faza, chiar dacă pasa decisivă i-a dat-o Manea lui Vișan. A fost frumos, a doua zi în Timișoara am fost primiți ca niște eroi și purtați pe brațe.

„Poli” ar fi putut mai mult de o Cupă?

Cum să nu? Puteam să câștigăm titlul în 1978. Dar era directivă. Cum să câștigăm noi, o biată echipă studențească? Craiova a fost singura formație din mediul universitar care a ieșit campioană, dar avea și ea susținere politică la nivel înalt, prin Ștefan Andrei mai ales. Noi n-aveam pe nimeni.

Ai făcut două facultăți?

Nu. Am început la facultatea de Mecanică, dar în anul II m-am transferat la IEFS. Aveam școala de maiștri și m-aș fi priceput la mecanică, dar am preferat sportul, mi-a plăcut mai mult.

Ai avut un văr care a jucat în prima divizie, Ottó Dembróvszki, dar cu care nu ai fost vreodată coechipier.

El a jucat mai ales în Arad, la Vagonul și UTA. Era văr de-al doilea cu mine, tații noștri fiind veri primari. Până să ajungem fotbaliști, nu ne știam. Familia lui era într-o altă localitate. Chiar la un meci de „A” ne-am cunoscut, în 1968, Dinamo Bacău – Vagonul Arad, jucat la Moinești, pentru că terenul nostru era suspendat. După asta, am ținut legătura. Ne mai sunam, mai ieșeam la un șpriț când ne vedeam. A murit prin 2009.

Angelo Niculescu te-a convocat la națională?

Jucam constant la naționala de tineret, fiind titular. A urmat un turneu în Africa, la care antrenorul Cornel Drăgușin m-a lăsat acasă. În schimb, i-a luat pe alții cu relații. Atât de tare m-am supărat, încât am jurat că nu mai merg la nicio viitoare convocare la tineret. Așa că atunci când a venit prima convocare de la naționala mare, care, într-adevăr, era din partea lui Angelo Niculescu, crezând că e de la tineret, am refuzat să mă prezint, cu orice risc. Numai că, ducându-mă în birou la președinte, m-am uitat și eu pe telegramă, văzând acolo scris „pentru lotul A”. Îmi venea să-i spun: „Nu știi să citești?”, căci întârziasem două zile. Așa că am fugit repede la Snagov, unde era cantonat lotul național și mi-am cerut scuze lui nea Angelo, explicându-i ce se întâmplase. Și aveam să devin o prezență constantă. Aș fi avut un număr mai mare de selecții, numai că ăștia de la FRF, de frică să nu se strice palmaresul, în multe meciuri ne-au denumit selecționată divizionară sau selecționata Bucureștiului, ceea ce însemna că respectivul joc nu era recunoscut ca oficial inter-țări.

Povestea din Mexic 1970

În Mexic ai declarat că a fost o climă care îți convenea.

Da, era un aer rarefiat, care mie îmi convenea. M-am simțit la polul opus față de cum mă resimțisem cu un an înainte, când am fost în turneu de pregătire în Brazilia, pentru o lună. Acolo nu putusem nici să alerg, de-aia și jucasem puțin. Dobrin a pățit invers, el având în Mexic starea mea din Brazilia. Asta a fost realitatea, chiar dacă lumii nu-i vine a crede. De supărare, a luat-o apoi pe bere și a început să se certe cu toți. Dar, revenind la mine, aerul acela nu mă deranja câtuși de puțin, chiar dacă la meciul cu Brazilia, simțeam cum mă bătea soarele în creștetul capului, la ora 12. Erau 45°C. Cu toate acestea, nu eram transpirat, aerul fiind uscat.

În pofida faptului că acolo ai fost declarat cel mai bun fotbalist din naționala noastră, în ancheta de la noi care desemna cel mai bun fotbalist român al anului ai fost jos. Cum îți explici?

Am jucat toate meciurile României de la Mondial, cap-coadă, și am primit numai note foarte mari. Selecționerii echipelor prezente mi-au dat 9 cu Anglia, 10 cu Cehoslovacia și 9 cu Brazilia. Cam aceleași calificative le-am avut și din partea presei internaționale. Iar la mine în țară eram pe locul 10! Aici făceau cărțile Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Ion Băieșu, care aveau parti-pris-urile lor. Iar presa internațională le stricase ploile, așa că au vrut să se răzbune. În mod normal, ar fi trebuit să fiu de două ori cel mai bun fotbalist al anului, atât în 1969, cât și în 1970, dar eu nu ieșeam nici în primii 10! După notele primite etapă de etapă, fusesem detașat pe primul loc, ca să nu spun că avusesem o mare contribuție la calificarea în Mexic, am marcat goluri istorice.

Știu că ai fost de sute de ori întrebat despre povestea cu statuia din Mexic, eu o știu, dar te rog să o spui pe scurt pentru generația mai tânără.

Venise cineva cu ideea de a se alcătui, pe bulevardul care ducea spre marele stadion Azteca din Ciudad de México, un grup statuar alcătuit din cei mai buni fotbaliști ai celor 16 participante, în mărime naturală. Cum de la reprezentativa noastră eu fusesem desemnat cel mai bun, ar fi trebuit ca și silueta mea să fie acolo. În 1972, ar fi trebuit inaugurată acea operă de artă, prilej cu care acea echipă mondială, în care s-ar mai fi aflat printre alții Pelé, Bobby Charlton sau Beckenbauer, ar fi întâlnit reprezentativa Mexicului. Numai că acea idee a rămas doar la stadiul de proiect.

Eu zic că și la Euro 1972 am reușit o mare performanță, ajungând în sferturile competiției.

Sigur că da! Dacă treceam de Ungaria, eram în primele 4. În acea confruntare, făcusem 1-1 la Budapesta, apoi 2-2 la București și a mai fost necesar barajul de la Belgrad, unde am pierdut în ultimele minute, 1-2. La acest din urmă meci, m-am accidentat stupid, la încălzire, am făcut ruptură de menisc, după ce am dat într-o minge, înainte ca arbitrul să fluiere ca echipele să intre în teren. Și mă simțeam într-o formă extraordinară, i-am și zis lui nea Angelo înainte: „Azi îi bat eu singur pe unguri”. N-am plâns în viața mea, dar atunci am făcut-o. Accidentarea aia m-a dat înapoi, într-un moment în care mă aflam în plină ascensiune. A doua zi când am ajuns la București, m-au și operat.

„Aranjamentele și ordinăriile” din fotbalul românesc

Cariera de antrenor ți-a fost mai zbuciumată decât cea de jucător?

Sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu antrenor. După ce m-am retras ca jucător, aș fi vrut să fiu doar profesor de sport. Mai mult am fost forțat să devin antrenor. „Hai, ajută-ne” – eram rugat din toate părțile. La început, am crezut că o să meargă, mai ales că reușisem să o promovez pe „Poli” în Divizia A, în 1984. Atunci au venit mii de suporteri și mi-au cântat în fața casei. Dar apoi, când am văzut ce aranjamente și ce ordinării se întâmplau, mi s-a făcut lehamite. În Divizia A, m-am ocupat numai de „Poli”. Am mai lucrat la CSM Reșița, Vulturii Lugoj, Auto Timișoara, UMT, CFR Timișoara, Unirea Sânnicolau Mare. Ca să nu mai spun de stresul pe care îl trăiam în timpul meciurilor. Nu voiam să mor pe bancă, precum Oblemenco, și atunci m-am lăsat. Am trecut la catedră, la LPS Banatul.

Acolo te-ai pensionat?

Nu, pentru că era salariu mic. Așa că m-am dus ca maistru în construcții, unde am câștigat de 3 ori mai mult.

Ca jucător, în afară de Teașcă, cu ce antrenori te-ai înțeles cel mai bine?

Cu mai toți, fiind un jucător disciplinat, toți mă apreciau. Mai puțin Valentin Stănescu, care habar n-avea de fotbal. El era mai mult cu amenințările, cu urletele, cu înjurăturile.

Mi-amintesc că, la mulți ani după ce te-ai retras, ai avut probleme cu piciorul.

Da, am avut o coxartroză care m-a chinuit multă vreme. Am făcut operație la Târgu Mureș, acum 12 ani, care a fost reușită. De atunci, n-am mai avut nimic, ba chiar am putut să mai joc și un fotbal sau un tenis cu piciorul, din când în când.

Ai copii?

Un băiat, Emeric Armand. E inginer analist la o multinațională. L-am dus la toate sporturile, însă pe toate le-a lăsat. Mai mult a practicat atletism și tenis. I-a plăcut mai mult școala.

„N-o să vedem prea curând o echipă din Timișoara în prima ligă!”

De ce crezi că fotbalul timișorean e atât de jos?

În primul rând, nu sunt antrenori. În al doilea rând, nu sunt conducători capabili. În al treilea, nu e infrastructură, iar în al patrulea rând - există această nesiguranță legislativă, cu legi care se schimbă de azi pe mâine. În al cincilea rând, nu mai există modele de fotbaliști care să atragă copiii. Cu toate acestea, centrul de copii a produs. Uită-te în Liga I, că sunt vreo 15 fotbaliști crescuți de Timișoara. În afara cauzelor expuse mai înainte, mai e una: la Timișoara n-a existat niciodată o structură puternică pentru fotbal, așa cum a fost de exemplu la Craiova. Bănățenii au fost mai delăsători pe acest segment. Așa că n-o să vedem prea curând o echipă din Timișoara în Liga I.

Cum rămâne cu „Banatu-i fruncea”?

A fost fruncea pe vremea Chinezului și a Ripensiei.

Ai jucat vreodată la pronosport sau la pariuri sportive?

Fiul meu mai joacă la loto și mă trimite pe mine să duc biletele. Mi-amintesc că acum peste 10 ani, așteptând-o pe nevastă-mea de la coafor și neavând ce face, am pus 6 bilete la 6 din 49. Și am câștigat vreo 10 milioane, în banii de-atunci. Dar atât, nu am jucat altceva.

Ce faci în prezent?

La 55 de ani, am ieșit la pensie. Atunci s-a scos o lege pentru cineva de-al lor probabil și am profitat și eu. Așa că am mai antrenat pe ici, pe colo, și îmi mai rotunjeam veniturile. Acum, sunt scouter la ACS Poli. Bine, n-am mai primit vreun ban din ianuarie, dar asta-i altă poveste.

CV Emeric Emil DEMBRÓVSZKI

Născut: 06.10.1945 (Câmpulung la Tisa,MM)

Post: inter, mijlocaș


În Divizia A și Cupa României

Debut Divizia A: 20.08.1967, Dinamo Bacău – Steaua București 2-1 (1 gol marcat)

Debut Cupa României: 03.03.1968, Progresul Brăila – Dinamo Bacău 1-4 (1 gol marcat)

1962-63 Foresta Sighet Div. Reg.

1963-64 Foresta Sighet Div. Reg.

1964-65 Foresta Sighet Div. C

1965-66 Victoria Roman Div. B

1966-67 Victoria Roman Div. B

1966-67 Dinamo Bacău Div. B

1967-68 Dinamo Bacău 26/7 3/2

1968-69 Dinamo Bacău 30/8 1/0

1969-70 Dinamo Bacău 27/11 0/0  

1970-71 SC Bacău 18/2 2/3

1971-72 SC Bacău 22/8 2/0

1972-73 SC Bacău 22/8 3/2

1973-74 SC Bacău 32/13 2/2

1974-75 Politehnica Timișoara 17/7 0/0

1975-76 Politehnica Timișoara 34/11 2/1

1976-77 Politehnica Timișoara 32/3 1/1

1977-78 Politehnica Timișoara 33/8 2/0

1978-79 Politehnica Timișoara 34/13 2/0

1979-80 Politehnica Timișoara 31/7 5/1

1980-81 Politehnica Timișoara 28/2 4/0

Total Divizia A: 386 jocuri, 108 goluri

Total Cupă: 29 jocuri, 12 goluri

A cucerit o Cupă a României (în 1979-80)

A început fotbalul la echipa localității natale, Lumina Câmpulung la Tisa.

În echipa națională

Debut: 27.10.1968, Portugalia – România 3-0

Total: 26 jocuri, 8 goluri

A jucat la turneul final al CM 1970

În echipa olimpică

Debut: 10.10.1971, Danemarca – România 2-1 (1 gol marcat)

Total: 1 joc, 1 gol

În cupele europene

Debut: 17.09.1969, Dinamo Bacău – Floriana FC 6-0 (3 goluri marcate)

Total: 15 jocuri, 5 goluri

 

Interviu realizat de Răzvan TOMA

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!

Case de pariuri online legale recomandate

Înregistrează-te gratuit pentru a primi cele mai noi ponturi