Cheran, 11 sezoane de glorie în „Ștefan cel Mare”: Mă doare sufletul de cum a ajuns Dinamo. Nici nu mai merg la meciuri!

Florin Cheran (72 de ani) a fost un fotbalist reprezentativ nu doar pentru Dinamo, ci pentru întreg fotbalulul românesc, fiind socotit unul dintre cei mai buni fundași dreapta pe care i-am avut de-a lungul timpului. Însă înainte de a ajunge un nume în sportul-rege, a făcut performanță în atletism. De altfel, prin intermediul acestui sport a ajuns în curte la Dinamo.

Sunteți vâlcean?

Sunt născut în București, dar prin forța împrejurărilor mi-am petrecut copilăria în Râmnicu Vâlcea, tata fiind din acea zonă.

Când a început să vă placă fotbalul?

În 1958, Ministerul Învățământului a înființat patru licee cu program special de educație fizică, la București, Timișoara, Brașov și Râmnicu Vâlcea. Fiind, cum vă spuneam, în Râmnicu Vâlcea, m-am dus la această școală începând din clasa a 6-a, la secția fotbal. Însă după doi ani, același minister a desființat această secție, o mare dezamăgire pentru mine.

Și v-ați îndreptat spre alte sporturi?

Aș fi putut merge să joc la juniorii echipei locale, Oltul Râmnicu Vâlcea. Însă, dacă mergeam la alt colectiv sportiv, eram amenințat cu exmatricularea. Așa că, pe „neve”, mă duceam să joc doar la meciurile din deplasare. Era plăcerea mea. Dar, în cadrul liceului, am început să practic atletismul, am jucat și volei.

Părinții au fost de-acord să faceți sport? Singur la părinți?

Mai am o soră. Părinții și-au dat seama că sportul era pasinea și totodată menirea mea, așa că nu s-au opus.

Campion național la săritura în înălțime!

Cum ați ajuns la Dinamo?

Prin intermediul atletismului. În 1965, când am intrat la IEFS, antrenorul cu care făcusem atletism la Râmnicu Vâlcea, Octavian Enescu, ajunsese la Dinamo. Un antrenor foarte priceput, specializat mai ales pe sprint. M-a adus la Dinamo și mi-a propus să fac săritura în înălțime, chiar dacă nu eram eu prea înalt, dar aveam abilități, fusesem chiar campion național la copii.

Campion național?

Chiar și la copii, era foarte greu să ajungi la faza pe țară. Trebuia să treci de faza pe oraș, apoi de cea pe raion și în final pe cea de regiune, pe-atunci nu erau județe. Am concurat pe Stadionul Tineretului și m-am situat pe prima poziție. Am fost onorat să primesc medalia de la Iolanda Balaș. Mi-amintesc că eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului și, chiar și așa, când mi-a înmânat medalia, era mai înaltă ca mine!

Cum ați ajuns să vă îndreptați spre fotbal?

Tot antrenorul Enescu s-a gândit să mă treacă pe decatlon. Pentru asta, erau necesare niște condiții mai aparte, care să mă ajute, nu cu bani neapărat, ci cu alimentație, cu cazare. Eu fiind student bursier, aveam loc la cămin, la facultate, și luam masa la cantină. Așa că s-a dus la cei din conducerea clubului Dinamo să ceară pentru mine acele condiții. A fost întrebat dacă aduc vreo medalie olimpică sau vreun titlu mondial... Atunci și-a dat seama că n-ar fi avut sorți de izbândă, așa că a venit la mine, știind că îmi place fotbalul, m-a îndemnat să o iau pe acea cale. Traian Ionescu mă remarcase de pe vremea când eram la atletism, m-a întrebat dacă am mai jucat și i-am povestit tot ce făcusem. M-a pus să dau niște probe, a fost mulțumit și așa am ajuns jucător de fotbal.

Cine i-a descoperit pe Lucescu, Dinu și Dumitrache

Mare meseriaș cel ce a fost antrenorul Traian Ionescu...

Absolut. Era un om foarte deschis la tot ce era nou în fotbal. Avea un grup de antrenori pe care îi trimitea prin școli sau pe maidane, ca să caute talente. El i-a adus la Dinamo pe Dinu, Dumitrache, Lucescu, Sătmăreanu II, Gabriel Sandu și mulți-mulți alții.

Cum a fost adaptarea?

Ca să am meciuri în picioare, am fost dat să joc la echipa a doua a lui Dinamo, Dinamo-Victoria, care era în Divizia B și îl avea antrenor pe „Nicușor”. S-a numit ulterior Electronica, după ce a fuzionat cu aceasta. Am petrecut acolo două sezoane, în care am recuperat și am acumulat experiența necesară, revenind apoi și debutând la Dinamo pe prima scenă, cu Traian Ionescu pe bancă.

Ați jucat întotdeauna pe un post defensiv?

Am jucat și fundaș central, și fundaș stânga, și mijlocaș în fața apărării, dar fundaș dreapta a fost postul meu de bază, pe care m-au pus Traian Ionescu și Angelo Niculescu.

Locul 5 în ancheta pentru cel mai bun fotbalist român în 1976

În 1976, în ancheta cotidianului „Sportul” care desemna cel mai bun fotbalist român al anului, ați fost pe locul 5.

Așa e. M-am mirat și eu, pentru că fundașii atrag mai puțin atenția, față de atacanți care marcheză goluri și sunt cei mai aclamați. Am avut un an bun. M-am bucurat și m-a onorat acea apreciere deosebită din partea presei.

Cu Universitatea Craiova v-ați duelat atunci mai mult.

Și cu Craiova, și cu Steaua, și cu UTA mai pe la început, cu FC Argeș. Dar și celelalte echipe erau bune, aveam meciuri grele cu ele, precum Farul, Universitatea Cluj, Politehnica Iași. Nu mai zic de meciurile inter-bucureștene. Trebuia să fim bine pregătiți ca să câștigăm. Păcat că s-a stricat acea tradiție.

Apropo de tradiție, de ce credeți că s-au stins atâtea cluburi populare în rândul microbiștilor?

Din cauza lipsei unor investitori serioși. De-aici a plecat tot răul. Au fost inși care au vrut să dea repede tunul și gata, că le-a ieșit sau nu, la scurt timp s-au retras. N-au avut niciun fel de dragoste de fotbal.

Ați avut probleme cu accidentările?

Da. Acesta a fost marele meu ghionion, pentru că din cauza lor am pierdut multe meciuri atât la Dinamo, cât și la echipa națională, cam 100, respectiv vreo 30. Prima dată în 1973 mi-am rupt meniscul la piciorul stâng, ceea ce m-a ținut dincolo de gazon aproape șase luni. Iar în 1978 mi l-am rupt la celălalt picior. Prima oară, la un meci de campionat a căzut un adversar pe mine și mi-a prins genunchiul. Iar a doua oară, a fost la un meci cu Bulgaria, din Campionatul Balcanic, pe fostul „23 August”, când eram și căpitan de echipă. Meciul a fost după un spectacol omagial ținut pe stadion. Puseseră pe teren niște panouri care făcuseră pe gazon porțiuni mai tari și altele mai moi. La o fază, când am vrut să mă întorc, crampoanele s-au înfipt într-o asemnea porțiune tare și am făcut o entorsă de genunchi. Având experiență, a doua zi m-am dus direct la doctor și i-am spus să ascută bisturiile.

Cum s-au speriat pe „Bernabeu”

Vreun moment mai deosebit de la meciuri...

Urma să jucăm cu Spania, în 1975, în preliminariile CE. Meciul se juca pe „Santiago Bernabéu”. Stadionul era arhiplin. Când am ieșit să luăm și noi contact cu gazonul, încă nu se umpluse, iar pe pistă era un grup de marinari cu steagul Spaniei care cântau cu cei din tribune „E viva España”. Frumos. În fine, ne-am întors la vestiare. Între timp, stadionul s-a umplut, dar noi n-am realizat, fiind și în nocturnă. Și a venit momentul intrării în teren. Eu întotdeauna eram ultimul. Primul ieșea „Rică” Răducanu. După ce a ieșit din tunel și lumea l-a văzut, dintr-odată a venit un vuiet puternic dinspre tribune, care l-a speriat pe „Rică” și s-a întors înapoi. Moment în care s-a ciocnit cu cel din spatele lui și tot așa, producându-se un efect de domino care a ajuns la mine de era să mă dărâme. Dacă ar fi filmat cineva faza asta, ar fi ieșit tare comică.

Dar acel trist și totuși de poveste 4-6 cu Iugoslavia, în Ghencea?

Părerea mea este că au încercat să ne dea ceva întăritoare care însă au avut un efect contrar. Am avut o stare stranie în acel meci, de moleșeală, și nu numai eu. La un moment dat, s-a uitat spre mine „Liță” Dumitru și mi-a spus mirat: „băi Vava, ai spume la gură”. Celor de la FRF le-a fost greu să recunoască asta. Repet, asta este strict părerea mea.

Meciuri tari cu Eintracht și Milan

În cupele europene, ați fost prezent la acele thriller-uri, cu Köln, cu Eintracht, cu Milan etc.

Jucam de la egal la egal cu echipele din Europa de Vest. Însă nu eram doriți, pentru că nu aduceam spectatori. Simțeam o anumită ostilitate din partea arbitrilor, dar știau să trateze meciul de o asemenea manieră, încât să nu poți vocifera.

Nu erați puțin complexați, atunci când vedeați grandoarea unor asemenea echipe, condiții, infrastructură, echipament etc?

Nu. Din contră, ne bucuram că jucam cu asemenea echipe și ne simțeam mai mobilizați să obținem un rezultat bun.

„Beam cu steliștii după meciuri!”

Cum erau derby-urile cu Steaua?

Era binecunoscută rivalitatea. Stadionul „23 August” era întotdeauna plin, fiind de obicei cuplaje. Erau ca o sărbătoare a fotbalului, făcându-te să oferi ce ai mai bun ca fotbalist în tine. După meciuri, de multe ori mergeam împreună cu băieții de la Steaua la restaurant să luăm masa împreună, să ciocnim un pahar, două.

Cu cine ați fost mai prieten dintre coechipieri?

Cu toți eram bun prieten, însă am fost primul dintre ei care m-am căsătorit, așa că lucrurile se mai schimbaseră un pic. Cu Dinu și cu Dumitrache eram mai apropiat, noi fiind ceva mai boemi.

Ați avut grad?

La Dinamo am fost de la 18 ani, când încă eram student și am ieșit la pensie în 2001, cu gradul de colonel.

La final de carieră v-ați dus să jucați la Vâlcea. A fost o alegere afectivă?

Da. E locul copilăriei care nu se poate uita niciodată. Și acum, de multe ori simt nevoia să mă mai duc acolo, deoarece numai când recunosc niște meleaguri dragi, simt deja că îmi reîncarc bateriile.

Cine v-a pus porecla „Vava”?

E o poveste. Eu eram frate după mamă cu regretatul compozitor Vasile Vasilache junior. I se spunea „Vava”, împreunându-se începuturile numelor lui. Porecla mea inițială era „Chențu”. El era apropiat de Pîrcălab, se mai întâlneau, mai povesteau, mai beau câteun șpriț împreună. Probabil că din acest motiv, la un antrenament, Pîrcălab în loc să mă strige „Chențu”, mi s-a adresat cu „Vava”. Și de-atunci am rămas „Vava”.

15 ani, secund la Dinamo!

Ați îmbrățișat apoi meseria de antrenor.

Păi da, cum făcusem IEFS-ul și voiam să rămân tot în domeniul fotbalului, am optat pentru această meserie. Am fost vreo 15 ani secund la Dinamo, și al lui Lucescu, și al lui Dinu, și al tuturor care au fost în acea perioadă. Apoi am lucrat la loturile naționale. Mai întâi cu Ion Moldovan la U21, după care am fost secundul lui Bölöni și apoi al lui Hagi la naționala mare. După aceea, am activat aproape 9 ani la naționalele de juniori. Am avut acolo foarte mulți jucători care ulterior au ajuns nume în fotbalul românesc. I-aș aminti, înt-o ordine aleatorie, pe Rusescu, Bălgrădean, Bărboianu, Grecu, Hora, Bicfalvi, Chipciu, Alexe, Papp, Antal, Al. Băluță, Vătăjelu.

De ce credeți că suntem așa deficitari în acest sector, ratând atâtea calificări?

Totul pleacă de la instruire, de la abc-ul fotbalului. Eu am avut mari probleme cu asemenea situații, la jucători care în mod normal nu ar fi trebuit să aibă asemenea carențe atunci când ajungeau la echipa națională. De aceea, trebuia să pierd timpul să le explic despre ce e vorba, să învețe și să execute, în loc să facem tactică sau altă pregătire specifică în abordarea unor meciuri de o asemenea încărcătură. La națională nu te-apuci să faci pregătire fizică, ci o menținere și important e să-i așezi în teren, ca să știe ce trebuie să joace.

Sistemul play-off/play-out, „o peltea care se întinde fără folos”

Ce părere aveți de sistemul play-off/play-out?

Nu-mi place. E ca o peltea care se tot întinde fără folos. Campionatele puternice nu au trecut la asemenea bufonerii.

De aceste dispute pe același brand, gen Steaua/FCSB, Craiovele, Timișoarele, a apărut chiar și un CS Dinamo?

Evident că nu fac bine. Sunt niște ambiții personale ieftine. Au dus la divizări între suporteri, ba chiar și între foști coechipieri.

Dinamo de astăzi?

Nu-mi vine să mai vorbesc nimic. Îmi pare foarte rău, chiar mă doare sufletul, știind cât am tras pentru clubul ăsta. Nici nu mă mai duc la meciuri, ca să nu mă mai ia la întrebări cei care mă cunosc, că de ce nu mă bag să fac ceva etc. Degeaba le explic că n-am cum s-o fac.

Sunteți căsătorit cu un ilustru om de litere, doamna Sânziana Pop. Cum s-a împăcat literatura cu fotbalul?

Avem aproape 48 de ani de căsnicie. Așa că se poate spune că s-au înțeles bine cele două. Ei i-a plăcut întotdeauna fotbalul. Nu lipsea la niciun meci de-al meu pe Dinamo. Și acum vrea să fie la curent cu toate noutățile. În prezent este o mare fană a lui Jürgen Klopp. A avut așa emoții la returul semifinalei Liverpool – Barcelona, încât nu s-a putut uita, rugându-mă pe mine să o sun când se modifica scorul. A și scris în Formula As despre el.

Cum v-ați cunoscut cu dumneaei?

La casa de creație a Uniunii Scriitorilor de la Mogoșoaia. Eu mergeam acolo cu Dinu la frate-meu, Vasile Vasilache junior, și așa ne-am cunoscut. Cu ceva aventuri, ea avea un câine lup de care nu se apropia nimeni, iar eu pe vremea aceea îmblânzeam câini.

Spuneați că dumneaei venea la meciuri. Dar dumneavoastră vă duceați la colocvii literare?

Da, am fost și eu la câteva reuniuni literare. Păi după ce ne-am cunoscut, am stat la casa de creație vreo opt ani. Acolo s-a născut și băiatul nostru. Eram vecini cu Marin Preda, Mircea Dinescu, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Ion Băieșu. Artilerie grea.

Ați jucat vreodată la Loto-Pronosport, la pariuri sportive?

Nu, nu m-a interesat niciodată.


Interviu realizat de Răzvan TOMA

 

Florin CHERAN

Născut: 05.04.1947 (București)

Post: fundaș dreapta

1,75 m, 74 kg

Debut în Divizia A: 16.08.1969, Dinamo – Jiul 5-2. Debut în Cupa României: 17.05.1970, „Poli” Timișoara – Dinamo 0-1

Sezon Echipă Camp. Cupă

1967-68 Electronica Bucucurești Div.B 0/0

1968-69 Electronica Bucucurești Div.B 0/0

1969-70 Dinamo București 18/0 5/0

1970-71 Dinamo București 27/1 5/0

1971-72 Dinamo București 30/0 4/0

1972-73 Dinamo București 16/0 1/0

1973-74 Dinamo București 22/2 1/0

1974-75 Dinamo București 31/0 1/0

1975-76 Dinamo București 26/0 1/0

1976-77 Dinamo București 34/3 1/0

1977-78 Dinamo București 23/0 1/0

1978-79 Dinamo București 32/2 4/0

1979-80 Dinamo București 25/0 1/0

1980-81 Chimia Rm.Vâlcea 19/0 1/0

1981-82 Chimia Rm.Vâlcea 22/0 3/1

1985-86 Dinamo București 1/0 0/0

Total Divizia A: 326 jocuri, 8 goluri. Total Cupa României: 29 jocuri, 1 gol

A cucerit: 4 titluri (1970/71, 1972/73, 1974/75, 1976/77)

În echipa națională

Debut: 05.06.1974, Olanda – România 0-0

Total: 29 jocuri

În echipa olimpică

Debut: 18.04.1971, România – Albania 2-1

Total: 8 jocuri

În cupele europene

Debut: 16.09.1970, Dinamo București – PAOK Thessalonikē 5-0

Total: 23 jocuri

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!