Andrei Partoș, unul dintre cei mai cunoscuți oameni de radio: “Steaua, lăsată pe mâna unui descreierat! Cererile Armatei sunt o mitocănie sinistră”. “Nu suntem pregătiți să găzduim Campionatul European de fotbal!”

Andrei Partoș este unul dintre cei mai apreciați și respectați realizatori de emisiuni radio. Totodată a fost unul dintre primii noștri DJ, chiar profesor al genului, de asemenea și un jurnalist care de decenii nu s-a abătut de la regulile comentariului muzical pertinent și captivant. Știe totul despre muzica de pretutindeni, de care n-a obosit să se ocupe din fața mașinii de scris, a computerului, dar mai ales de la pupitrul postului de radio.

Aproape la fel de pasionat, dar și de bine informat, este și de sport, pe care nu doar că l-a admirat, ci l-a și practicat cu mare aplicație. Fotbalul, chiar dacă i se pare și dulce, și amar, nu-l poate abandona. Ba mai mult, îl privește constant și îl analizează cu multă logică și bun simț, trecându-l și prin sita psihologului, adică meseria sa de bază.

Andrei, știu că ai fost polisportiv.

Da. Am început cu înotul în 1957 la Școala Sportivă nr. 2, apoi după o vreme, în paralel, scrimă, polo, handbal, baschet și, ca toți băieții, fotbal. Cu înotul și scrima mă puteam gândi și la pentatlon modern. De altfel, Dumitru Spârlea (n.n. - fost multiplu campion național la pentatlon) mi-a propus să-l practic. Mă descurcam foarte bine și cu tirul, în armată eu trăgând pentru o mulțime de colegi ca să ia FB. Mi-ar fi plăcut și călăria. Însă îmi displăcea să alerg. Am rămas cu o traumă de pe vremea când făceam polo, antrenorul punându-ne să alergăm în jurul gropii Floreasca, pe care o înconjuram mai mult de teama câinilor.

Polo cu ștafetă înainte de meci!

De la înot ai trecut la polo.

Antrenorul de la polo, nea Gigi (Dumitru Gheorghe), m-a convins, și bine a făcut. Eram fermecat de mingea aia galbenă. Așa am ieșit prima oară din țară, cu ȘSE 2 și echipa Bucureștiului, în Cehoslovacia și Ungaria, în 1966-67, jucând acolo chiar și cu echipe de seniori. Dar am trăit și decepții. Nu am prins titlul, ci doar podiumul de câteva ori. Când am jucat finala națională a juniorilor la Baia Mare, era pe-atunci o regulă pentru stimularea înotului, și înaintea partidei avea loc un concurs de ștafetă între cele două adversare, echipa care și-l adjudeca luând un punct, iar dacă apoi câștiga și jocul se mai adăugau încă două. Arbitrii ne-au pus în vedere să ne tăiem unghiile de la mâini, considerându-le prea mari. Ne-au dat termen un sfert de oră. Am fugit la unchiul meu, celebrul sculptor Vida Geza, care avea casa vizavi de bazin. Am sunat, dar nu răspundea nimeni. Am insistat și, în cele din urmă, mi-a deschis slujnica, aceasta găsind cu greu o foarfecă mare. Am făcut operațiunea în timp util. Însă disturbați de această întâmplare, am pierdut ștafeta, noi care eram neînvinși în acea probă. Apoi, meciul propriu-zis l-am terminat la egalitate și am ajuns pe locul 3. Am fost toți decepționați.

Scrima?

Pe la începutul anilor 60. Am fost la clubul sportiv școlar, se numea ABSS, unde s-a nimerit să am un antrenor de limba mea maternă, maghiara. M-a ajutat mult. Îl chema Meister și i se spunea Meșterul. La juniori, floretă, eram constant în primii trei-șase la concursurile de vârsta mea. Mă antrenam într-o sală din stadionul Tineretului, alături de multicampionul național și olimpic Mihai Țiu. Cred că am prins cea mai frumoasă generație de la noi din acest sport. Mergeam la concursuri de drag, stăteam de dimineață până seara să văd asalturi, ca să învăț din ele. Eram fascinat de Ionel Drâmbă. Scrima, dacă nu o înțelegi, degeaba o privești. Nu e un sport cu public. Veneau numai rude sau avizați. La o finală, pe care n-o s-o uit, am fost arbitrat de Octavian Vintilă, viitorul realizator radio, fost sabrer de primă clasă. Pe-atunci, materialitatea tușei nu era determinată de un aparat electric, ci de patru jurați pe margine și de cel de la planșă. Trăgeam cu un stângaci, iar la loviturile duble, cei de margine se abțineau, iar el îi dădea tușă adversarului. A făcut-o de trei ori la rând și așa am pierdut concursul. De supărare, nu am vrut să-mi scot masca, plângeam cu lacrimi de crocodil că m-a furat. Am vrut să sar la el, dar m-a ținut antrenorul. Peste ani, când ne-am întâlnit în radio, i-am spus că n-am să-l iert vreodată pentru acel moment. Și-a cerut scuze public, iar eu l-am iertat.

Alături de realizatorul acestui interviu, Răzvan Toma

Tatăl lui s-a duelat la Viena!

Ești coleric?

Doar când mă simt nedreptățit. Eram chiar apreciat pentru calmul meu, spunându-mi-se că sunt făcut pentru acest sport. Aveam răbdare să construiesc acțiuni, să nu mă reped. Îmi plăceau opririle, când puteam anticipa ce face adversarul. Este și un sport al creierului, nu doar al reflexelor. Am avut o tradiție în familie, un unchi de-al meu, Erös Géza, a fost scrimer în Ungaria, dar și în România. A fost campion și la tenis de masă. Iar tata a avut o poveste de genul celor din Dumas. Făcând facultatea de medicină la Viena, a trebuit într-o zi să se dueleze cu un tip, căci îl jignise din cauza unei femei. De-acolo s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Știa însă că scrima îmi putea face rău la coloană, din cauza acelor răsuciri. Și a avut dreptate, deoarece mă născusem cu o afecțiune, spina bifida, dar am aflat târziu. El nu-mi spusese de ea, ca să nu-mi taie elanul.

Cum izbuteai totuși să faci în paralel aceste două sporturi?

Eram elev. Vara era bine. Mergeam la Tineretului, făceam antrenamentul, apoi după un duș rapid, mă echipam și mergeam alături la sala de scrimă. Acasă ajungeam abia seara, pe la 20.00. Iarna cerea un efort mult mai mare.

Ai continuat în acest ritm și ca student?

Nu. Două fracturi la încheietura mâinii drepte m-au determinat să le întrerup pe amândouă. Prima am făcut-o la ora de sport de la Liceul Sadoveanu. Apoi am mai căzut la o încălzire de la bazin. La facultate, la catedra de sport, am avut mari somități ca profesori precum Virgil Hnat sau Aurora Leonte. Pe Aura Leonte o vizitez și azi. Am reluat  și scrima. Trebuia să recuperez, ceea ce nu a fost deloc ușor. A venit o competiție externă, Universiada din Cuba. S-a făcut un concurs de casă pentru a se decide echipa Universității. Antrenorul meu era unul Cristescu, avea funcție și pe la federație. Nu știu cum, deși îmi câștigasem dreptul de a merge, am aflat în ultima clipă că n-am primit viză, plecând el, ca antrenor și concurent! Probabil a contat și dosarul meu nu tocmai potrivit, fiind minoritar cu multe rude afară. M-am supărat și m-am lăsat de scrimă, rămânând doar cu handbalul și baschetul în cadrul facultății de filosofie, unde m-am simțit minunat. Sportul era zilnic în viața mea.

Mare fan Cristian Gațu

Erau niște ani binecuvântați pentru handbalul românesc.

Da, eram multipli campioni mondiali. Am prins perioada când Universitatea București era o echipă puternică, fiind antrenată de reputatul profesorul Eugen Trofin, iar în componență i-a avut printre alții pe Birtalan, Kicsid, Voina. Le putea bate și pe Steaua, și pe Dinamo, dar au avut grijă federalii să nu se întâmple așa ceva. La facultate câștigam numeroase competiții. Eram inter, uneori coordonator. Săream, trăgeam, dar mai ales pasam bine, știind să o dau la pivot. Eram fan Gațu, cel care nici până astăzi nu a fost egalat în măiestrie. Îl urmărisem de sute de ori pe Cristi și aveam în cap toate gesturile lui. La sugestia doamnei Leonte, Trofin m-a chemat la echipa a doua a Universității. Însă după două antrenamente m-am dus să o întreb ce rău i-am făcut. Ea a încercat să mă liniștească, zicându-mi că pot juca în prima divizie. Antrenamentul era prea dur, cu alergare, cu haltere mici la picioare... La un joc de antrenament, m-a împins unul, de m-am dus pe zgură metri buni, fiind obligat apoi să stau vreo două săptămâni cu pansamente acasă. Ori eu voiam să practic handbalul numai și numai de plăcere, fără efort prea mare.

La fotbal pe ce post jucai?

Îmi plăcea să stau în față, la limita ofsaidului, cam la pomană. Dădeam cel puțin două goluri pe meci. Driblam, săream la cap, șutam, făceam orice ca să marchez. Preferam eleganța, nu viteza, mă feream de ciocniri cât puteam.

Primul interviu, cu Mircea Lucescu

Ai avut ocazia să scrii despre fotbal?

Primul meu interviu audio ca reporter l-am făcut cu Mircea Lucescu, pe vremea când o antrena pe Corvinul. Mi-amintesc că și el, și ceilalți foști dinamoviști care veniseră acolo, Dumitrache și Radu Nunweiller, locuiau într-un bloc din Deva și fiecare avea numărul apartamentului identic cu cel de pe tricou. Atunci i-am cunoscut prima oară și pe Andone, Rednic și Gabor, niște copii în acea vreme. Corvinul putea bate pe oricine. Am stat patru zile, fiind mai tot timpul la antrenamente, unde am rămas uimit de cum lucra Lucescu. A fost o lecție de viață de cum a reușit el ca din nimic să genereze un asemenea fenomen.

Cum ai ajuns să fii stelist?

De mic mi-au plăcut soldățeii de plumb. Toate jucăriile și jocurile mele de copil erau forme de război. Citeam doar cărți de război, de la Dumas la Karl May. Mă uitam la filme sovietice de război, că altele nu erau. Iar această fascinație pentru armată s-a transferat și la preferința din fotbal. A mai contat și un joc de fotbal cu nasturi din copilărie, primit cadou. Pe aceștia erau puse poze cu fotbaliști și înscrise numele lor, una dintre echipe fiind CCA, iar cealaltă Știința Cluj, eu jucând mereu cu prima.

Te-ai tachinat cu amicii care țineau cu alte echipe? O urăști pe fosta mare rivală Dinamo?

Mai toți prietenii mei sunt steliști. Cu „adversarii” însă doar m-am duelat verbal în glumă, fără pic de ură, cum n-o urăsc pe Dinamo și nicio altă echipă. Am prieteni dinamoviști, cum ar fi Ivan Patzaichin, Carmen Bunaciu sau Mircea Lucescu. Recunosc când joacă bine, iar cu Steaua sunt cel mai mare critic când o ia pe arătură. Apreciez în primul rând spectacolul.

O poză de colecție, cu marele Patzaichin și cu artista Carmen Rădulescu

Ce părere ai de atât de discutata identitate a Stelei?

Juridic e confuz. Moral și sentimental, chiar dacă nu-l agreez pe Gigi Becali, consider că echipa din Liga I este Steaua București. Însă felul în care se comportă cu această „jucărie” a lui mă face să regret încă o dată că oamenii care au decis ori s-au lăsat păcăliți în 2003 au dat acest brand extraordinar al țării pe mâna unui descreierat. Mi se pare și mai evident acum că diagnosticul pe care l-am pus atunci a fost unul corect. Pe de altă parte, faptul că Armata a inventat acum o echipă pe care a băgat-o în Liga 4 este o joacă de copii, însă una pe bani publici. Unicul atu rămas lui Becali este că își descarcă umorile și nebunia pe banii lui. Fotbalistic nu are nicio treabă, dacă azi construiește un castel, mâine dărâmă trei. Cam asta e rata lui recentă de eficiență. Evident că ne putem pune și întrebarea: dar justiția ce face? Oare cel care judecă are niște repere față de realitatea cotidiană? Echipa aia ținută de Becali există? Da. A făcut performanță? Da. Jucau în Ghencea? Da. Când n-au mai putut juca fără să plătească acolo, a dat omul bani? Da. Păi atunci? Cum poți judeca altfel, decât să-i atribui omului acesta să mențină brandul. Aaa, că-l pui să plătească ceva către Armată... Dar nu știu de ce, pentru că eu constat că Armata are în continuare echipe la alte sporturi, dar care au prestații tot mai slabe, de unde rezultă că financiar nu le prea ajută.

Steaua există, dar nu există?

Și mai e o întrebare importantă care se pune. Dacă echipa lui Becali nu e Steaua, atunci ce caută în Liga I?

Corect. Dacă ai desființat-o și ai spus că nu e Steaua, o scoteai cu totul și îi luai dreptul de a exista. Dacă nu, îi lăsai dreptul să funcționeze. Așa însă, a apărut o echipă care are alt nume, dar care este de fapt pe baza a ceea ce a făcut Steaua de-a lungul celor 40 de ani de existență. De-aia spun că juridic e o greșeală profundă de gândire. Nu poți să spui, „bă, tu exiști, dar... nu exiști”.

Cum îți explici că Becali pierde procese pe bandă rulantă? Doar dreptul de a se numi FCSB e singura lui „reușită”.

Și asta e o ciudățenie să îi dai voie să se numească FCSB. Dar de la ce vin aceste inițiale? Nu cumva de la FC Steaua București? Păi atunci, dacă-l lași să se numească așa, înseamnă că este în continuare Steaua. Referitor la pierderea proceselor, cred că asta se întâmplă din cauza aroganței și a superiorității sale bolnăvicioase de a nu-și angaja avocați adevărați. Așa cum procedează la fotbal, probabil că le spune avocaților ce să facă și atunci ăia o iau la fugă. Și așa pierde permanent. Eu n-am auzit să fi câștigat vreunul, dovadă că a și ajuns la pușcărie. Ceva e defect acolo. El se raportează la lume numai de pe poziția de Eu, Eu și doar Eu.

Dar cererile Armatei?

Sunt o mitocănie sinistră. Cum să-i ceri atâtea milioane, când acel club Steaua, respectiv echipa din Liga a 4-a, n-a generat niciun leu? Cum poți să calculezi cât ai pierdut tu, pentru că ăla ți-a folosit brandul, când tu, deținătorul lui, n-ai scos nici măcar niște mii de euro? Justiția ce o să mai spună la asta? Ca să nu mai zic că Becali n-a prejudiciat cu nimic brandul. Din contră. A câștigat trofee, s-a menținut în top 3, a avut participare meritorie în cupele europene, a băgat bani la echipă, a adus bani în țară. Și toate acestea într-un context în care foarte multe echipe de tradiție dacă n-au dispărut cu totul, abia își mai duc zilele.

Crezi că se va putea ajunge într-un viitor la o înțelegere între cele două părți ca Steaua să fie... Steaua?

Într-o țară normală, da. Ar trebui să se ajungă la o discuție unică, clară cu cineva competent lângă Becali și nu lăsat el să peroreze, pentru că sigur îi va jigni pe generali. La rândul lor, cei din Armată se vor mai schimba și ei, o să iasă la pensie și Talpan, și atunci s-ar putea spera să se ajungă la un modus vivendi reciproc avantajos. Dar trebuie făcut cu cap, cu acte și discret, nu cu gargară și strigături la TV. Mă miră în continuare faptul că Ministerul Apărării nu a găsit încă oameni care să negocieze inteligent cu Becali pe limba lui. Eu cred că el nu ar refuza, căci după cum remarc orgoliile sunt mari, dar sunt și din partea Armatei.

"Dică a creat impresia că este un antrenor fără coloană, fără putere!"

Schimbarea Dică-Teja ți se pare de bun augur?

Eu încă de la început nu am crezut în calitățile de antrenor ale lui Dică, altfel un tip care mi-e simpatic. Ar fi trebuit să plece după primele trei luni. Așa însă a creat impresia că este un antrenor fără coloană, fără putere, că e un om prea blând care n-a știut să țină vestiarul, și toate astea s-ar putea să-i afecteze cariera. Acum, de ce ar fi mai bun Teja decât Dică, nu pot să înțeleg. Chiar dacă și el spune că trebuie să-și implementeze filosofia de joc, ca să-l citez. E bine că ei au filosofii, dar se confruntă cu un cioban. Ori filosofia și oieritul nu au nimic în comun. Ăla te consideră lucrător pe tarlaua pe care e el stăpân. Așa cum începuse să-mi fie milă de Dică, începe să-mi fie milă și de Teja. La Gaz Metan a făcut treabă, pentru că acolo era lăsat să o facă. Dar a venit într-un loc unde nimic din ce are în cap nu se poate aplica. Acum, cu el pe bancă, văd în jocul echipei o vagă tentativă de căutare a spectacolului, ceea ce nu e rău. În față, oamenii se mișcă mult mai bine. Nu m-am prins încă ce e cu Gnohéré, dacă vor să-l facă pierdut, ori să arate că se poate și fără el. Apărarea însă rămâne marea problemă a acestei echipe, șubredă rău.

Craiova are datele primare valabile de a fi campioană!

Cum vezi lupta la titlu în actualul sezon?

Steaua are încă șanse să ia titlul, dacă o bate în play-off pe CFR și are constanță în victorii. Nu înseamnă că l-ar și merita, pentru jocul de-acum. Dintre echipele rămase în discuție, singura echipă care are datele primare valabile de a fi campioană, joc coerent, stadion, public numeros, este U Craiova. Nu prea are ea putere, dar într-o conjunctură bună ar putea lua titlul. Ar putea intra și Astra în ecuație. Așa cum am văzut-o în ultimele meciuri, mi-a plăcut, arată solid. Alibec a renăscut, are iar clasă. Iată, când un antrenor își poate impune ideile, ca să nu zic iar filosofia, se vede.

Te-ai mai obișnuit cu sistemul acesta play-off/play-out?

Nu. Practic se termină campionatul și începe încă un campionat în același... campionat. Din primele șase, două sau trei se vor bate la titlu, iar celelalte, fericite că au scăpat de retrogradare, vor avea o prezență formală, alegând dacă își vând sau nu pielea. Iar echipele din play-out sunt niște sacrificate, pentru că în afara evitării retrogradării nu au vreun alt obiectiv, vreun alt câștig. Eventual dă-i primei clasate un avantaj pentru sezonul următor, dacă nu poți gândi o ierarhie mai inteligentă. Acest sistem a distrus competiția. E o mare prostie care nu se potrivește fotbalului. Uită-te în țările cu fotbal adevărat, care nu au așa ceva. Și vezi cum arată tribunele în ultima vreme. Când cineva are 5.000 de oameni, e fericit!

Dinamo?

Nu face bine fotbalului românesc aducerea unei armate de mercenari. În pofida primelor rezultate bune, nu mi se pare că arată deocamdată mare lucru. N-am înțeles povestea lui Rednic că dă bani din buzunarul lui. Dar ăștia nu se impozitează? De unde ai tu să le dai bani și ăia cum de iau fără să semneze nimic? Și cum va recupera acești bani și pe ce bază legală? Nu e în regulă atmosfera care s-a creat în jurul acestei echipe, care părea salvatoarea fotbalului românesc dacă intra în play-off... Însă înfrângerea cu Botoșani din 17 februarie a anulat speranțele dinamoviste.

Ai remarcat acest aflux de jucători străini din acest sezon?

Și un aflux de "no name", că dacă ar fi venit unii mai de Doamne-ajută, era ceva. Probabil că explicația vine de la faptul că orice mișcare de jucători înseamnă bani în niște buzunare. Însă se va întrerupe cândva, pentru că oricât de tâmpit ar fi un conducător de club, o să-și dea seama că nu are ce face cu atâția străini în echipă. Dinamo a jucat cu 8 străini în meciul cu Botoșani.

Ce părere ai de finanțarea de la Budapesta a echipelor Sepsi și Csikszereda?

N-am văzut niciun document care să ateste acest lucru, așa că am informații la mâna a doua sau a treia. Nu are cum guvernul maghiar să o facă direct, căci ar fi ilegal, ci probabil se face printr-un ONG, eventual o Fundație. Faptul că intră niște bani pentru copiii de-acolo, nu e nicio nenorocire. Sunt totuși ajutați niște cetățeni ai României. Nu ar fi fost OK dacă s-ar fi impus ca la aceste echipe să joace numai etnici maghiari. Rău este că acolo se permit scandări antiromânești, cum nu este în regulă nici cu acea strigare „afară cu ungurii din țară”. Ambele ar trebui sancționate ferm și dur. Noi ne-am supăra dacă, să zicem, un binevoitor privat din Cluj sau Oradea ar ajuta cu bani o echipă din zona minorității române din Ungaria, Ucraina, Republica Moldova?

Fotbalistul român cu o inteligență socială șubredă

Ce zici de acest fenomen cu jucători care își fac o cotă bună în Liga I, sunt vânduți în străinătate, acolo stau mai mult pe tușă, iar când se întorc cota lor e aproape de zero și abia îi iau echipe mediocre? Gardoș, Mățel, Steliano Filip sunt doar câteva exemple.

E vechea poveste cu puterea de adaptare și de eficiență a jucătorului român afară. Numărul celor care reușesc acolo, mai ales în ultima vreme, este infim. Tătărușanu, Ștefan Radu și Răzvan Marin sunt cam singurii. Sunt atât de jos tocmai din cauza felului în care se pregătesc acești fotbaliști în România. Și accidentările confirmă din plin această pregătire precară. Au și o inteligență socială șubredă. Îmi pun însă și întrebarea, cei de-acolo de ce îi mai cumpără, pentru ca apoi să îi țină pe tușă? Nu au văzut ce potențial au? Deci și de-acolo vin niște ciudățenii.

Ce interesant! Deci oamenii ăștia care se formează într-o societate liberă nu sunt în stare să se adapteze afară. Iar primii noștri „stranieri”, din anii 90, care proveneau dintr-o dictatură, au făcut-o mult mai bine.

Acea generație a simțit nevoia să compenseze lipsa de libertate cu informații, cu o carte, cu inteligență socială. Cei de-acum nu mai au nevoie de nimic. Au computerul, telefonul mobil, la revedere. Și devin niște invalizi. Cei de-atunci visau să ajungă afară. Cei de-acum consideră că li se cuvine. Iau milioane de euro, mașină, casă, câte 10 gagici pe ei și, dacă nu merge treaba acolo, vin acasă, unde abia sunt așteptați. Mentalitatea este una găunoasă, pentru că la TV și în viața din jurul lor văd oameni care reușesc fără să aibă nimic în cap, fără valoare reală.

Ce aștepți de la echipa U21 la turneul final și de la naționala mare în preliminariile Euro?

Echipa U21 are o grupă infernală. Dacă va reuși să treacă de grupă, va fi o mare realizare. Aici sunt subiectiv, am încredere în Mirel Rădoi. Dar îl cunosc bine și pe ajutorul lui, Adrian Boingiu, un om, un antrenor de ispravă. Dacă va avea lotul valid și va alcătui „11”-le optim în cele trei întâlniri, putem face o figură frumoasă, nu visez la titlu. La naționala mare însă, sunt mai reținut. Nu-l simt pe Contra foarte inspirat în alegeri. Am așteptat, am văzut, nu m-a convins. Îl aduce pe ăla, ba nu-l mai aduce. Întinerește echipa, dar îl convoacă pe Dragoș Grigore. Sau pe Tamaș. Mai sunt exemple. Nu l-a luat pe Budescu atunci când se impunea etc. Ar fi foarte neplăcut să nu ne calificăm, mai ales că teoretic ar trebui să găzduim niște meciuri de la turneul final. Puteai să mă întrebi dacă vom avea stadioane și îți răspund ferm că nu. Nici metrou până la Otopeni. Deci nu suntem pregătiți să găzduim ceva. Dacă se va întâmpla vreo minune, voi fi primul care s-o aplaud.

Din fotbalul internațional, ce campionat îți place?

Oscilez. Înainte agream campionatul italian, care acum nu-mi mai place așa de mult. La campionatul din Spania vezi spectacol, mai ales când joacă primele patru-cinci echipe din punct de vedere valoric. Și surprizele apar destul de des. Real e în căutare de soluții, Barcelona nu mai arată ca acum 2-3 ani. Ca determinare, cel englez e peste toate. Iar din punctul de vedere al tacticizări, cel mai bine stă cel german. Mă uit și la campionatul francez, unde îl avem pe Tătărușanu, dar vedem și fotbal spectacol la P.S.G.

Mergi pe stadioane?

N-am mai fost de vreo 15-20 ani. Sunt foarte ocupat, dar am devenit și comod. Nici nu mai am chemarea necesară. La câte faze neplăcute am văzut în tribune, am motive să stau acasă. Merg la stadioane numai când se cântă acolo!

Muzica românească stă mai bine decât fotbalul!

Cum ai percepe o paralelă între muzica autohtonă și fotbalul autohton?

Eu zic că muzica stă mult mai bine. Vârfurile din muzică sunt net peste cele din fotbal. E drept, în anii 90, situația era echilibrată. Atunci aveam o echipă națională de fotbal bună, iar campionatul era mult mai așezat, cu multe echipe de tradiție și cu un sistem adecvat. Fotbalul nostru a avut perioada cea mai bună pe plan internațional între 1984, când ne-am calificat la Euro și totodată a început construcția naționalei de mai târziu, până în 1994, când s-a atins vârful din SUA. Aici adaug și realizările intercluburi, mai ales acea Cupă a Campionilor a Stelei. Muzica noastră a avut momentele cele mai reușite, inclusiv pe plan internațional, în perioadele de Cerb de Aur. Au fost și reușite considerabile la Eurovision după 1994.  În plus, nume românești au pătruns și mai sunt și azi în clasamente internaționale. Între timp piața muzicală a crescut și prin multitudinea de spectacole, dar mai ales prin „explozia” vieții de club. În comparație cu amintita golire a tribunelor de la fotbal, ajungându-se la o balanță complet dezechilibrată. Ca să nu mai spun de câți artiști mari, e drept, unii la apus de carieră, vin să concerteze în România. Să-ți spun câte stadioane pline au fost la concerte internaționale și câte la fotbal?

Discuție cu reputatul muzician Joe Cocker

Înseamnă că managerii din muzică sunt peste cei de la fotbal.

În mod clar sunt mai buni, și până la proba contrară mai cinstiți. Mulți dintre cei din fotbal au avut de-a face cu justiția, ori din muzică nu prea s-a auzit despre asemenea cazuri.

Pariezi? Ai jucat la pronosport?

Când eram mic, făceam cu tata buletine Pronosport. Ne uitam pe meciuri și puneam 1, X sau 2. Uneori ne-au ieșit 12 pronosticuri, niciodată 13. Am mai jucat și ca adult, dar tot 12 a însemnat maximum. La pariuri însă nu am jucat. Recunosc că nici nu m-a tentat. Atâtea lucruri am citit despre ele, despre toți cei care joacă, oameni implicați care fac aranjamente, încât aș avea un mare sentiment de frustrare de la senzația că acele rezultate ar fi prestabilite. Nici la loto n-am mai fost de multă vreme. Cam o dată la lună jucam. Am renunțat pentru că nici nu mă consider vreun mare norocos. Tot ce-am obținut a fost prin muncă, nu e o lozincă, ci o realitate.

 

CV

Prenume, nume: Andrei Partoș

Născut: 31.07.1949 (Brașov)

Studii: Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, secția Psihologie

Timp de 10 ani a lucrat ca psiholog clinician la Policlinica de copii din cadrul Spitalului Județean Constanța și la Spitalul de Psihiatrie din comuna Poroschia, județul Teleorman

Activitate radio. Înainte de 1989: colaborator permanent la emisiuni ca „Student club”, „Muzicoteca pentru toți”; s-a implicat în lansarea postului Radio Vacanța Costinești, fiindu-i redactor muzical permanent (în paralel ocupându-se de programul discotecii Vox Maris din respectiva stațiune). După1989: la RRA - „Vineri noaptea în direct”, la Radio Total - „Friday I’m in love”, la Radio 21 - „Sunday Oldies”, la Activ FM - „Vox Pop Rock”, la Romantic FM - „Vox Pop Rock”, „Weekend Caleidoscop”, din nou la RRA - „Prima de sâmbătă” și mai ales „Psihologul muzical”, emisiune de mare popularitate, care a ajuns la peste 850 de ediții.

Activitate în presa scrisă. Înainte de 1989: titular al rubricii TOP din revista „Săptămâna”. După 1989: fondator al revistelor „Metronom”, „Pop Rock & Sport” (devenită „Pop Rock & Show”), „Vox Pop Rock”, colaborând la multe alte publicații de prestigiu și făcând totodată parte din numeroase și importante jurii muzicale.

Distincții: premiul București microfonul de aur în 1999 pentru „Vox Pop Rock”, declarată cea mai bună emisiune radio; premiul de excelență din partea CNA, în 2003, pentru întreaga activitate audiovizuală.

Credit foto: Dragos Pascaneanu / Sport Pictures