Corespondență Alexandru Enciu de la Rio, 23 august: „Declinul sportului românesc vine din teama de a reforma sistemul”

Munca de jurnalist acreditat la Jocurile Olimpice este de cele mai multe ori o alergătură continuă. Fugi de la o arenă la alta, la distanțe de zeci de kilometri, pentru a prinde o declarație la zona mixtă. Uneori, nici nu vezi competiția în sine, pentru că drumul spre zona rezervată declarațiilor de presă este anevoios, și nu riști să pierzi cuvintele spuse la cald de sportiv. Într-o zi nu poți acoperi prea multe competiții. Dacă ai canotaj și atletism, la 40 de kilometri distanță, trebuie să alegi. Ori una, ori alta.

img1099.JPG

Nu ai timp să te plictisești, nu ai timp să tragi linie. Jocurile Olimpice sunt un spectacol al bucuriei, al umanității, al spiritului dincolo de culoare, religie sau sex. Te pătrunde încă de la festivitatea de deschidere, te încarcă timp de 16 zile și te lasă la final cu un sentiment de oboseală plăcută. Jocurile Olimpice înseamnă mii de imagini, și nu doar ale sportivilor români. Înseamnă Phelps, înseamnă naționala de fotbal a Braziliei, înseamnă Dream Team-ul american la baschet, înseamnă Usain Bolt sau alte zeci de vedete de talie mondială.

De acasă, din țară, probabil că s-au observat mai mult neajunsurile și dezamăgirile provocate de sportivii români. De aici, de la Rio, lucrurile se văd altfel și, doar fiind parte din acest fenomen, înțelegi cât de reale sunt cuvintele lui Pierre de Coubertin ”important este să participi”. Sportivii noștri au fost parte din Jocuri și trebuie să-i respectăm pentru acest lucru. Nu consider că a fost măcar unul care să fi făcut figurație, toți și-au dorit să fie cât mai sus. Iar dacă nu au ajuns, nu putem spune că au fost nepregătiți sau slabi, ci probabilpentru că au fost alții mai buni. Aceasta este până la urmă esența sportului.

Vrem demisii sau soluții?

La finele Jocurilor Olimpice de la Rio avem de ales. Putem să vedem partea plină a paharului (atât cât este ea!), că am obținut totuși cinci medalii, la tot atâtea sporturi. Dacă gimnastica și judo-ul și-ar fi îndeplinit obiectivele, și nu au fost departe, atunci am fi vorbit de șapte medalii, adică exact de cât am prevăzut. Sau putem vedea partea goală a paharului, exemplificată de cuvintele ”faliment” și ”dezastru”, pe care le-am văzut destul de des folosite în aceste zile și cu care eu nu sunt de acord. Cei care privesc din această perspectivă cer demisii, vor vinovați, vor să ”curgă sânge”, cum se spune în presă.

Dacă le-am cere demisia celor doi conducători ai sportului românesc în momentul de față, Elisabeta Lipă (MTS) și Alin Petrache (COSR), am fi de acord cu ideea că până la venirea lor sportul duduia ca o locomotivă, iar prin măsurile pe care le-au luat (sau nu le-au luat) au produs situația de față.

Declinul sportului românesc este adânc înfipt în istoria ultimelor decenii. La Sidney, în 2000, Ion Țiriac trăgea primul semnal de alarmă: ”Uitați-vă bine la aceste medalii, că nu vom mai avea prea curând un astfel de palmares”. Sigur, sunt președinți de federații aflați în funcție de vreo 20 de ani care au asistat impasibili la cum se distruge propria familie. Aici lucrurile sunt diferite și merită judecate de la caz la caz.

Regresul sportului românesc vine din teama de a reforma sistemul. Ceea ce mergea înainte de 1989 nu mai merge acum și nimeni nu a avut curajul să schimbe brusc macazul. Și asta pentru că ar deranja muntele de interese mărunte și cumetrii care sufocă sportul nostru. Băieții ăștia sunt mulți și țipă tare atunci când își văd afacerea periclitată.

România nu mai are decât o mână de antrenori de valoare, iar mulți dintre cei care tună și fulgeră din fața calculatorului, clamând vremurile când eram locul doi în lume, își scutesc copiii de la educație fizică și sport. România nu are o problemă de resursă umană, ci de mentalitate și de strategie asumată.

Ce au făcut ungurii

Din păcate, este ceasul al 12-lea. Chiar dacă se vor lua decizii radicale – și fără voință politică nu se face nimic – abia peste 10-12 ani se vor vedea primele schimbări. Că așa-i în sport! Tragem cu ochiul, invidioși, la vecinii noștri unguri, care au cucerit 15 medalii la Jocurile Olimpice de la Rio, dintre care opt de aur. Ei au făcut ceea ce la noi pare imposibil, stabilirea a șase discipline sportive strategice, de interes național, în care să se investească fără plafon.

Peste patru ani, la Tokio 2020, când barca nu se va redresa – nici nu are cum într-un timp atât de scurt, decât printr-o situație conjuncturală -, se vor cere alte demisii. Și apoi, altele și altele. Noi, românii, ne preocupăm mai întâi să căutăm vinovați, nu să găsim soluții.

Sunt multe variantele vehiculate în acest moment pe piață, ca parte a strategiei de relansare a sportului românesc. Unele vorbesc de mutarea centrului de greutate la Ministerul Învățământului și Științei, altele de mutarea federațiilor la COSR, altele de întărirea Ministerului Tineretului și Sportului și creditarea modificărilor la Legea Sportului inițiate sub mandatul Elisabetei Lipă.

Nu știu ce se va alege, însă e clar că e nevoie de un suflu nou. În acest moment, cel mai mare dușman al sportului românesc ar fi lipsa răspunderii.

Nu mai face compromisuri, vezi acum care este agenția de pariuri sportive online recomandatã de PariuriX.com.

 

Pariază legal online

Te așteptă un pachet de bun venit și promoții atractive
Se aplică T&C | Pariază responsabil!

Case de pariuri online legale recomandate

Înregistrează-te gratuit pentru a primi cele mai noi ponturi